Avem alegeri. Cum procedăm (de această dată)?

Presupunând că textul acesta e pentru un cititor/ alegător care va vota rațional (chiar dacă rațiunile noastre sunt atât de diferite!), mai curând aș tăcea decât aș vorbi. Spun asta deoarece lumea cu care comunic nu se lasă ușor manipulată. Unii dintre ei fiind chiar prea încăpățânați. Iar ascultându-i în ultimul timp pe concurenții electorali și imaginându-mi că încă nu aș fi decis și aș vrea să triez ofertele, nu doar că aș rămâne năucit și derutat, ci aș înțelege un prim lucru de suprafață: fie ei din arcul guvernării, fie ei din opoziția (de dreapta sau de stânga), discursurile lor numai le adaugă bile negre. Sigur că eu mă refer la un anume gen de alegători, analitici și raționali, cum spuneam, dar senzația asta e. De parcă cineva le oferă tribuna pentru ca ei să se compromită.

Dar poate că n-am dreptate. Poate că discursul lor prinde la alegătorul majoritar, nepretențios și care nu vrea atât argumente, cât promisiuni. Iată un model de vorbă care într-un mediu normal i-ar descalifica ireversibil pe concurenți. „Stânga” lui Dodon, „dreapta” lui Usatâi sau „centrul” lui Lupu (mai sunt și alții, dar am vrut să spun că fenomenul este general) afirmă fără drept de apel că „noi și azi mai cumpărăm gaz de la ruși, doar că prin intermediari și mai scump”. Alegătorul trebuie să deducă de aici că dacă ne votați, vom aduce gazul ieftin. Dar e suficient să verifici cât gaz rusesc există acum în Europa, ca să înțelegi că toți aceștia spun minciuni. Un alegător care gândește, îi scoate imediat din lista celor credibili. Și nu este singurul exemplu de acest fel. Astfel încât, poate e mai bine să reducem cantitatea de cuvinte debitate în campanie, înlocuind-o cu ore de meditație.

Tot aici, un amănunt cvasigeneral: discursurile sunt tot mai violente, tot mai pline de ură. Și, ca de fiecare dată, se războiesc între ei potențialii aliați. Exclusivismul care, în intenție, vrea să elimine concurenții de palier (frații de ieri, adepții de azi, aliații de mâine!), contribuie, de facto, la autoizolare și autoexcludere. Vor regreta, după câteva zile? Mă îndoiesc. Vor zice că astea sunt regulile campaniei, fiecare se bate pentru propriile puncte din pușculiță.

Și nu doar politicienii întrec măsura (delicatețea și rafinamentul comunicării nu prea aduce puncte electorale, rațional vorbind), ci și, mai ales, asistenții de pe tușă. Galerii active și extrem de agresive. Exclusiviștii militanți. Bine, trecem senin peste cei gălăgioși, ca să ne oprim un pic la cei care o fac pe înțelepții. Un exemplu recent. Un observator, care o face pe imparțialul (și chiar este, în sensul în care este indiferent cine va câștiga), contestă calitatea excepțională a alegerilor curente: „nu mai sunt ele cruciale, cum ni se spune, așa a fost întotdeauna”. Poți să-i dai dreptate (deși se vede cu ochiul neînarmat politic că nu e chiar așa), are dreptul să creadă că la noi toate alegerile sunt cruciale. Dar este interesantă deducția lui, consecință a gândirii profunde: „votați orice, numai să nu votați formațiunea X”. Păi dacă nu sunt cruciale, de unde acest îndemn categoric și imperativ!?

Ceea ce trebuie să spunem clar și răspicat (și chiar îmi pare rău că nu se pune acest accent pe conștiință) este că tocmai pentru asta încercăm, uneori cu disperare, să constituim o societate democratică (și tocmai de aceea solicităm un parcurs european limpede și ireversibil): fiecare e în drept să aleagă. Nu să voteze, ci să aleagă, conștient. Sigur că vor exista tentative de corupere și manipulare, dar tocmai pentru asta avem cap pe umeri. Dacă vom duce în Europa incapacitatea noastră de a înțelege lucrurile, mare treabă nu câștigăm, dimpotrivă, ne compromitem.

Încotro înclin eu? Oricât de activă clasa politică, votul nostru contează mai mult decât discursul aspiranților la locuri în Parlament. Din aceste considerente, înțelegerea campaniei ca un „bine” pe care credem că îl facem celor „aleși”, e principial greșită. După cum greșită e încrederea că, votându-i pe ai noștri, le vom putea cere mai apoi anumite lucruri. Fals! Îi votăm și… îi lăsăm să se descurce mai departe, noi căutându-ne de ale noastre. Aici lucrurile se simplifică grozav de mult. Astfel încât, fiți atenți cu candidații-surpriză, care nu se știe ce vor aduce în parlament! Primii care trebuie tratați cu suspiciune sunt revanșarzii. Cei care au picat la examenul precedent, care au guvernat mai demult (unii, ani și decenii la rând) și care… nu au făcut mare treabă. De ce să credem că acum ei vor fi mai buni decât au fost? Primii care merită să fie excluși din raza noastră de interes sunt cei din categoriile consumate ale istoriei: nomenclaturiștii vechiului regim totalitar (ei sunt nu doar bătrâni, ci și incurabili) și cei din oligarhatul de tranziție (care bagă bani în alegeri, ca să-i scoată apoi din noi, guvernându-ne). Spuneam cu altă ocazie că trebuie să mizăm pe politicienii de meserie și de vocație, care vin din ambiția de a-și construi o carieră politică. Aceștia pot să greșească, dar vor ține la reputația lor.

Vrem sau nu vrem (eu chiar nu aș vrea să dureze la nesfârșit), dar avem niște alegeri în care rațiunea și responsabilitatea noastră contează mai mult decât oricând. Și tare nu aș vrea să dezamăgim lumea bună de la noi, nici pe frații din România, pe vecinii din Ucraina, pe partenerii și susținătorii din Europa, care au mizat pe noi. Și care s-au bucurat că rezistăm presiunii Kremlinului, ce ne atacă tot mai brutal, tot mai bădărănește. De altfel, această încrâncenare interioară, cu polemici acide între ai noștri, e aplaudată și alimentată permanent din afară, fără ca mulți dintre noi să înțeleagă că sunt manipulați. După alegeri, provocatorii se vor da la fund, de parcă nimic nu s-a întâmplat, lâsându-ne cu buza umflată.

Dincolo de toate, nu putem să nu resimțim această revoltă interioară: cât se poate să avem (neapărat) alegeri cruciale? Alegeri în care trebuie să ne apărăm ființa însăși, nu doar un exercițiu electoral? Cât vom mai salva noi, alegătorii, ceea ce nu pot salva aleșii noștri? Răspunsul e simplu: pe de o parte, încă nu ne-am copt pentru exerciții democratice ordinare (iar dacă ratăm șansa și ne înghite haosul provocat de mașinăria propagandistică a Kremlinului, nu mai ajungem chiar niciodată). Pe de altă parte, această resurecție a instabilității atacă și democrații mai bine fortificate, în timp.

Pe de altă parte, ar trebui să fiu mulțumit de șansa ce mi se oferă, ca jucător pe terenul acestor exerciții democratice: azi, votul meu și al fiecăruia chiar contează. Ca niciodată. Nu mai poți să spui că, oricum ai proceda, nimic nu se va schimba. Dimpotrivă, un singur vot poate înclina balanța. Cu sau fără voia noastră, chiar e un moment de cumpănă. Asta nu exclude votul meu de gust sau nuanță, e voia mea. Doar că e normal să-mi asum și consecințele. Un vot rațional tocmai asta presupune. Vorba veche: fă ce știi, dar știi ce faci? Iar consecințele se conturează clar, rațional vorbind.

Unde ne vom trezi pe 29 septembrie?

Fie ne vom regăsi în situația previzibilă și cunoscută, cu eforturile de integrare, când mai dinamice, când mai lente (ba și cu eșecurile, tot atât de previzibile); cu o susținere nemaiîntâlnită până acum din partea liderilor lumii libere (dar și cu o mulțime de probleme pe care trebuie să le rezolvăm chiar noi, ca să nu ne intre în sânge așteptarea manei cerești de la partenerii strategici; care azi mai mult seamănă cu o echipă de intervenție pentru comunitățile defavorizate).

Fie ne vom abandona parcursul și vom reintra în zona de dincolo de cortina de fier. Ca să nu ghicim și să fabulăm inutil, într-un context postelectoral creat chiar de noi, vom deveni o Transnistrie lățită până la Prut. Ca inevitabili aliați ai Kremlinului, vom intra, din oficiu, pe lista sancțiunilor occidentale. Abandonați de Occident și sprijinindu-ne, ca în cârje, de vorbele ruginite ale Mașei Zaharova. Dezamăgind Europa și renunțând la visul de integrare. Demolând podurile începute pe Prut, ca inutile. Și desfășurând rulourile de sârmă ghimpată, ca prim pas spre construirea noii cortine, care să ne despartă de frați și de lumea civilizată. O parte dintre concetățenii noștri chiar asta își doresc. Dar mă gândesc acum la cei care nu înțeleg că visele lor electorale, uneori ireale și ridicole, vor contribui la izolarea noastră de Europa (și de România, în primul rând). Alternativa la integrarea europeană: reintegrarea transnistreană. Alipirea noastră la enclava separatistă. Vă place?

P.S. Poate că trebuia să încep cu asta: Stăteam cu un prieten la o terasă. Era vineri. După încă două zile aveam alegeri. Ziceam că de data asta nu mai mergem, ne-am săturat să-l alegem pe candidatul nostru numai pentru că-i tânăr, unionist, în comparație cu comuniștii revanșarzi. Ne dezamăgise candidatul nostru: veșnic tânăr și ferice, dar fără alte calități. În timpul acesta, când noi ne savuram cafeaua (berea?) și ne convingeam reciproc că procedăm corect (ne rodea, totuși, viermele îndoielii, bată-l să-l bată nevoia), trece pe lângă noi o manifestație electorală: tineri și bătrâni, mărșăluind (se pare că aveau și un toboșar în frunte, dar poate că memoria fabulează) cu drapele roșii și cu stele, la fel de roșii, pe ele. Nu, am zis noi, ăsta-i abuz. Pleonasm. Tautologie.

Și duminică ne-am dus să-l votăm pe candidatul nostru. Nu puteam să lăsăm să treacă hoarda bolșevică, cu susținerea tacită a filosofilor care eram. Prețul sacrificiului nostru? Am lăsat-o pe zina… fără carabină, în acel an.

Minunile de care credem că suntem capabili propun să le lăsăm pentru altă dată. Acum, zic, să aplicăm, modest, principiul de bază al medicilor: nu dăuna! În rest, paleta e largă, piața democratică funcționează, este loc și de rațiune, și de emoții și chiar de capricii. Europeniști, unioniști, unioniști-europeniști, liberali, social-liberali, social-democrați, sau conservatori, centriști sau extremiști, fără excepții. D(o)ar să nu ne plângem după asta că toate pot să dispară într-o noapte. Din cauza noastră/ datorită nouă.