Basarabia şi teritoriile din stânga Nistrului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1939 – 1945), în documente de arhivă: 80 de ani de la încheierea conflagraţiei

Se împlinesc 80 de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, cea mai teribilă confruntare politico-militară din istoria omenirii. Începutul războiului a fost determinat de atacul Germaniei naziste asupra Poloniei, la 1 septembrie 1939, iar finalul a survenit la 2 septembrie 1945, când a avut loc capitularea Japoniei.

Deşi pot fi identificate similarităţi cu alte confruntări armate de proporţii din istorie, în special cu Primul Război Mondial, a doua conflagraţie din secolul trecut se distinge prin trăsături specifice precum mobilitatea sporită a unităţilor militare şi deplasarea lor la distanţe mari; bombardarea masivă a centrelor industriale şi a aglomeraţiilor de populaţie; distrugeri fără precedent de bunuri materiale; exterminarea în masă a populaţiei civile; amploarea crimelor de război; strămutări masive de populaţie; utilizarea pe scară largă a muncii obligatorii sau forţate, în special în economia de război; pierderi umane uriaşe atât în rândul militarilor şi al prizonierilor de război, cât şi al populaţiei civile ş. a.

Acest război global, total, care a implicat majoritatea statelor lumii, nu a ocolit nici teritoriul Republicii Moldova actuale. În urma semnării Pactului Molotov –  Ribbentrop, la 23 august 1939, România pierdea teritoriile sale situate la frontiera de est, de vest şi de sud, între acestea, şi Basarabia. În anul următor, când războiul antrenase deja o bună parte a ţărilor lumii, Statul Român se angaja să lupte alături de Germania împotriva Uniunii Sovietică pentru a recupera provinciile pierdute.

Studiul documentelor de arhivă permite cercetătorilor şi instituţiilor specializate să reconstituie modul în care înaintaşii – taţii şi mamele, bunicii şi bunicile noastre – au fost prinşi în vâltoarea evenimentelor, le-au supravieţuit, ori au fost striviţi de tăvălugul lor.

La revenirea în Basarabia, în iulie – augist 1941, administraţia românească constata că în capitala provinciei, ca şi în alte localităţi, numeroase clădiri erau distruse ori avariate, că instalaţiile publice – linii telefonice, telegrafice şi de curent electric, conducte de apă – erau scoase din funcţiune, pe când străzile şi liniile de tramvai, şcolile, bisericile şi spitalele din Chişinău erau aproape intacte. „La plecarea din Chişinău a armatelor URSS majoritatea clădirilor publice, multe clădiri particulare, precum şi toate clădirile industriale şi comerciale au fost distruse  prin minare sau incendiere, nemairămânând astăzi în aceste clădiri decât numai parte din ziduri uneori dislocate şi slăbite prin efectul exploziilor şi incendiilor”, se menţiona în Raportul asupra stării construcţiilor din municipiul Chişinău după retragerea armatelor URSS, întocmit de Comisiunea de Ingineri şi Arhitecţi numită de Ministerul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, înaintat la 27 august 1941 Preşedintelui Consiliului de Miniştri al României (F. 706, inv. 1, d. 515, f. 4). Cel mai mult fusese afectat spaţiul urban cuprins între străzile Alexandru cel Bun, Carol Schmidt şi Ştefan cel Mare, zonă ce prezenta „aspectul unor vaste ruini, pe alocuri încă fumegânde”.

La scurt timp de la victoriile repurtate de armatele aliate în teritoriile din stânga Nistrului şi încetarea activităţii instituţiilor sovietice, a demarat procesul de redeschidere a lăcaşelor de cult. Sub presiunea politicii ateiste a statului, confesiunile din URSS îşi restrânseseră considerabil activitatea, către anul 1941 o singură biserică a cultului creştin ortodox oficiind servicii divine în teritoriul dintre Nistru şi Bug. Cu sprijinul preoţilor militari români şi al Misiunii Ortodoxe Române de peste Nistru, infiinţată  la 15 august 1941, a cărei conducere centrală s-a instalat iniţial în or. Tiraspol, apoi la Odesa, a avut loc reparaţia şi sfinţirea a zeci de biserici creştine ortodoxe,  organizarea lor, înfiinţarea unor mănăstiri, încadrarea preoţilor în efortul de îndrumare spirituală a populaţiei din judeţele nou create, reînvierea învăţământului confesional prin înfiinţarea unor seminare teologice la Dubăsari şi la Odesa, în care se preda în limbile română şi rusă. Lăcaşurile de cult au continuat să funcţioneze în stânga Nistrului şi după contraofensiva victorioasă a Armatei Roşii. La sfârşitul anilor 1940, ele aveau să fie supuse din nou presiunilor din partea organelor sovietice cu scopul de a fi închise.

În cursul celui de-al Doilea Război Mondial, administraţia românească sub conducerea lui Ion Antonescu a aplicat sistematic, în ritmuri din ce în ce mai alerte măsuri antisemite cum ar fi exproprierea evreilor, obligaţia de a depune muncă de folos obştesc, impunerea unui cadru normativ de restricţii, execuţii, deportări peste Nistru, internări în lagăre. Se estimează că regimul Antonescu s-a făcut răspunzător de uciderea a 250.000 – 290.000 de evrei.

Totodată, se consideră că acelaşi regim a recurs la persecuţii extreme ale romilor, cauzând moartea a 10.000 – 20.000 de persoane de etnie romă. Acestea au fost deportate peste Nistru în perioada cuprinsă iunie 1942 – octombrie 1943, după ce în prealabil fuseseră înregistrate în timpul unor recensăminte şi împărţite pe categorii, în funcţie de modul de viaţă (nomazi sau sedentari) şi de aşa-zisa „utilitate” socială. Romii deportaţi au fost condamnaţi la suferinţe copleşitoare şi chiar la pieire de foame, de frig şi de boli,  în special de  tifos. Din documentele de arhivă transpar elementele unei problemaci încă puţin studiate: romii au fost împărţiţi de administraţia statului pe categorii, pentru a li se aplica tratamente diferenţiate din partea statului, ei încercau să fuga din Transnistria, iar autorităţile se căzneau să-i întoarcă în locurile de deportare, alte momente tragice din istoria acestei comunităţi.

Un aspect de mare interes din punct de vedere militar, politic, umanitar şi ştiinţific este acela al numărului şi al condiţiilor de detenţie a prizonierilor de război. Se estimează că în perioada cuprinsă între 22 iunie 1941 şi 23 august 1944 aproximativ 165.000 de militari români au dispărut, cei mai mulţi fiind luaţi prizonieri. După 23 august 1944 sovieticii au luat în captivitate circa 100.000 de militari români.  Potrivit unor surse, numărul prizonierilor sovietici în România nu a depăşit 120.000, după altele, el a fost de 91.060. Prizonierii sovietici au fost internaţi în 12 lagăre înfiinţate de autorităţile române, dintre acestea unul aflându-se la Bălţi şi altul la Tiraspol. Câteva fonduri arhivistice aflate în custodia Agenţiei Naţionale a Arhivelor conţin documente referitoare la condiţiile de detenţie în lagărele de prizonieri din România, raţia alimentară a celor internaţi, îmbolnăviri şi decese în spitalul din Tiraspol, folosirea muncii prizonierilor în unităţi de producţie agricole şi industriale, evadările din lagăre.

Schimbările survenite în cursul conflagraţiei pe câmpurile de luptă din Est – înfrângerile aliaţilor la Stalingrad şi la Kursk şi, apoi, reocuparea teritoriilor estice ale României de URSS în anul 1944 – i-au pus pe localnici în situaţia de a înfrunta alte, numeroase şi grele încercări. După forţarea râului Nistru, la 18 martie 1944, unităţile Armatei Roşii au ocupat localităţile Soroca (în aceeaşi zi), Bălţi (26 martie), Râbniţa şi Lipcani (30 martie), Rezina (2 aprilie), Tiraspol, Dubăsari şi Grigoriopol (12 aprilie). A urmat evacuarea locuitorilor din zona operaţiunilor de război (potrivit unor date, era vorba despre 71.461 de gospodării ce însumau 263.776 de persoane din 16 raioane ale RSSM: apud Igor Caşu), revenirea ulterioară la baştină, în case distruse şi jefuite, îmbolnăviri în masă de tifos exantematic, soldate cu un număr mare de decese, rechiziţia alimentelor, în principal, a cerealelor, de statul sovietic. Staţionarea îndelungată a formaţiunilor Armatei Roşii în teritoriile proaspăt luate în stăpânire de URSS a fost însoţită de numeroase abuzuri, jafuri, omoruri, bătăi, percheziţii nocturne, confiscări de bunuri, comise de ostaşii sovietici.   Protejate de scutul armatei şi cu sprijinul acesteia, „grupuri operative” înfiinţate în cadrul unităţilor militare sovietice, dar şi comisariatele  militare, organele represive, grupurile de grăniceri amplasate de sovietici la hotarul vestic al RSSM, contribuiau la consolidarea structurilor regimul totalitar. Erau restabilite organele executive raionale şi locale sovietice, a căror activitate încetase în timpul războiului, localnicii erau înrolaţi în Armata Roşie, erau mobilizaţi la munci în întreprinderile industriale din afara republicii.

O comisie republicană creată de autorităţile sovietice reinstalate în acest spaţiu  în 1944 şi având misiunea de a constata şi de a examina „crimele comise de agresorii germano-fascişti şi de acoliţii lor şi pagubele provocate cetăţenilor, colhozurilor, organizaţiilor obşteşti, întreprinderilor şi instituţiilor de stat din URSS”, demara investigaţii în raioanele din care fuseseră alungate armatele române şi germane. Comisia urma să colecteze informaţii despre atrocitățile comise de inamic, incluzând ucideri în masă, deportări, torturi și alte crime împotriva civililor. Comisia republicană se sprijinea pe comisii locale, judeţene şi raionale, actele întocmite de aceste structuri păstrându-se în prezent în fondul arhivistic nr. R – 1026.

Odată cu reocuparea teritoriilor din stânga Nistrului şi a Basarabiei de Armata Roşie, regimul totalitar comunist revenea aici în forţă. Legăturile moldovenilor cu lumea, în primul rând cu România şi cu Occidentul, începeau să fie puternic limitate şi ţinute sub un control riguros din partea instituţiilor statului sovietic. În inima Europei se instala pentru aproape jumătate de secol Cortina de Fier. Printre urmările cele mai importante ale marelui război s-au înscris constituirea Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), organizaţie internaţională a cărei menire este menţinerea păcii şi a securităţii pe glob, şi, nu în ultimul rând, aşezarea bazelor politico-instituţionale ale unităţii europene.

Aurelia Felea,

Agenția Națională a Arhivelor