Alexandru Moşanu, figură marcantă a istoriei recente a Republicii Moldova. Activitatea sa politică în mărturiile contemporanilor şi în documente de arhivă

În contextul aniversării a 35–a a dobândirii suveranităţii statale, numele unuia dintre ctitorii acestui eveniment fondator al statului Republica Moldova se cuvine evocat în mod special. Este vorba despre Alexandru Moşanu (19 iulie 1932 – 7 decembrie 2017), figură marcantă a mişcării de eliberare naţională a basarabenilor din ultimele decenii ale secolului trecut, istoric, profesor universitar, primul preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova independente (1990 – 1993), membru de onoare al Academiei Române (1993), fondator şi redactor – şef al revistei de istorie şi cultură „Destin Românesc” (1994 – 2004).

Marele patriot, politicianul de onestitate proverbială, profesorul exigent şi, deopotrivă, înţelept, răbdător şi sensibil, cu inimă generoasă şi caldă, omul modest şi cumsecade care a fost Alexandru Moşanu s-a îngrijit prea puţin de imaginea pe care urma să o lase posterităţii. Despre el vorbesc însă cel mai bine faptele sale neostentative, dar măreţe şi decisive, în concordanţă cu epoca turbulentă în care s-au produs. Cu ocazia zilei sale de naştere, aducem în atenţie mărturiile profesorului american Paul E. Michelson despre Alexandru Moşanu, precum şi o selecţie de documente fotografice aflate în custodia Agenţiei Naţionale a Arhivelor.

Notă biografică despre autor. Paul E. Michelson este istoric, profesor emerit (Distinguished Professor of History Emeritus) al Universităţii Huntingon, Indiana. A fost triplu bursier Fulbright în România. Cartea sa „Romanian Politics, 1859–1871: From Prince Cuza to Prince Carol (1998)” a fost distinsă cu premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române. Este Membru de Onoare al institutelor de istorie ale Academiei Române din Iași, București și Cluj, şi Membru de Onoare al Academiei Române (2025). Dr. Paul E. Michelson a fost președinte (2006–2009) și secretar (1977–2015) al Societății de Studii Românești, precum și secretar al Conferinței despre credință și istorie (Conference on Faith and History), între anii 2004 şi 2014.

Traducerea din limba engleză a memoriilor a fost realizată de către Dr. Ion – Mihai Felea.

Lucrările de pregătire a materialelor în vederea publicării lor au fost efectuate de către Aurelia Felea, dr. în istorie, şefa Direcţiei activităţi ştiinţifice a Agenţiei Naţionale a Arhivelor.

Amintiri despre profesorul Alexandru Moșanu

de Paul E. Michelson

E-mail: pmichelson@huntington.edu

L-am cunoscut pe profesorul Alexandru Moșanu în primăvara anului 1990 la București. Pașii mă purtaseră spre Ateneul Român, unde avea loc un eveniment dedicat lui Mihai Eminescu. Cred că la tribună vorbea reputatul eminescolog Zoe Dumitrescu–Bușulenga. Asemenea evenimente semi–spontane sau festivități ad–hoc erau la ordinea zilei în timpul tranziției de la Republica Socialistă România condusă de comuniști la România nouă, condusă de neo-comuniști, și dădeau un soi de aer festiv străzilor altădată mohorâte ale capitalei.

În Parcul Ateneului, în timp ce mă apropiam de bine cunoscuta statuie a poetului, operă a sculptorului Gheorghe D. Anghel, mi-am auzit numele; vocea îi aparținea bunului meu prieten și coleg de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, regretatul Apostol Stan. „Vreau să-ți prezint pe cineva”, mi-a explicat Stan în timp ce se îndrepta spre grupul cu care se întreținuse, format din români veniți din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Mai cu seamă, prietenul meu ținea să-l cunosc pe unul dintre ei. Acela s-a dovedit a fi istoricul Alexandru Moșanu, decanul de atunci al Facultății de Istorie a Universității de Stat „V. I. Lenin” din Chișinău. Sub cerul senin de primăvară, la finalul unei discuții amicale, profesorul Moșanu m-a invitat la Universitatea sa pentru a ține, spre finalul primăverii, câteva prelegeri.

Cine era Alexandru Moșanu în 1990? Firește, un istoric moldovean de frunte, dar, în același timp, și un important politician, care încerca să-și scoată conaționalii de sub controlul totalitar al URSS, proverbiala „temniță a popoarelor”. Știam că fusese un lider marcant al protestelor și acțiunilor care au stat la baza mișcării de eliberare națională din Basarabia sovietică și că se număra printre fondatorii Frontului Popular, vârful de lance al adoptării oficiale a limbii române și a alfabetului latin în Moldova, care izbutise desprinderea republicii de Uniunea Sovietică. Știam deopotrivă că Alexandru Moșanu fusese ales deputat în Parlamentul moldovean, în primăvara anului 1990. Ulterior, în funcția de președinte al aceluiaşi organ pe care urma să o exercite, avea să se dovedească motorul prim al adoptării noului drapel moldovenesc, o variantă a tricolorului românesc interbelic.

Cum încercările anterioare de a vizita Cernăuțiul și Chișinăul întâmpinaseră piedici, am acceptat cu încântare invitația de a lua contact cu „cealaltă” Românie. Așadar, în mai 1990, sub auspiciile profesorului Moșanu, am ținut la Facultatea de Istorie o serie de prelegeri intitulate „Ce este democrația?”, „Curente în istoriografia americană” și „Viața universitară în Statele Unite”. Mi-a fost limpede că profesorul Moșanu, deși câtuși de puțin extravagant sau extrovertit, se bucura de un respect deosebit în rândul colegilor și al studenților. Totodată, am avut plăcerea de a-i cunoaște familia la cină în locuinţa lor.

Profesorul Moșanu a mai aranjat să țin la Casa Presei o conferință cu titlul „Viața contemporană și evenimentele contemporane”, unde am abordat evenimentele într-adevăr remarcabile ce aveau loc în anii 1989–1990, în Europa de Est, precum și în China.

Cu atât mai încântat am fost când el a aranjat să mai țin o comunicare la Facultatea de Economie a Universității cu titlul „Revoluția filosofică și mega–tendințele secolului al XX–lea”. În realitate, nu era decât un pretext pentru a discuta ideile și contribuțiile lui Adam Smith la teoriile economiei de piață și ale pieței libere – o glumă gustată de mine și de profesorul Moșanu, dar probabil mai puțin de filosofii și economiștii marxiști mai în vârstă din sală.

Având proaspete în minte prelegerile despre sistemele sovietice, ținute în toamna de dinainte la Universitatea Huntington, nu m-am sfiit să scot în evidență faptul că fiecare dintre cele 10 mega–trenduri descrise de John Naisbitt în cartea sa Megatrends din 1982 prezicea dezastrul pentru societățile de tip sovietic, inclusiv RSS Moldovenească. În chip firesc, ascultătorilor mei nu le-a picat bine americanul care le vorbea despre înțelepciunea lui Adam Smith, despre eșecurile lui Karl Marx și despre motivul pentru care mega–trendurile preziceau prăbușirea iminentă a Uniunii Sovietice. Nu mă erijam în profet; era pur și simplu evident – aspect asupra căruia am insistat – că sistemele marxist–leniniste nu vor fi capabile să facă față trendurilor sociale și economice fundamentale ale anilor 1990.

Mi s-au servit câteva argumente ideologice drept replică, dar, în esență, cei care trebuiau să-i învețe pe studenții universităților din Moldova despre triumful inevitabil al socialismului și despre miracolul economiei planificate nu aveau prea multe de spus. Nu-mi amintesc să fi vorbit altfel decât pe șleau în discuțiile care au urmat, în parte pentru că studenții prezenți păreau interesați de ideile lui Adam Smith, de piața liberă și de mega–trenduri. Toată lumea s-a simțit bine, cu excepția celor care, cel puțin în public, erau obligați să apere marxismul. Îmi imaginez că tătucul Vladimir Ilici Lenin se răsucea în mormânt auzind asemenea erezii perorate de la catedra cea mai marxistă a universității omonime.

Alte două momente definitorii ale primei mele vizite la Chișinău:

– O plimbare agreabilă cu mașina de-a lungul Nistrului, alături de istoricul Vitalie Văratec, prin Tiraspol și Transnistria (care nu căzuse încă pradă violenței), la Cetatea Albă și, foarte puțin, prin Odesa.

– Am avut plăcerea de a-i cunoaște pe membrii puternic românizatei Facultăți de Istorie, inclusiv pe Anatol Petrencu, un alt profesor care îmi va deveni apoi coleg și bun prieten. Între 1989–1990, profesorul Moșanu a fost primul președinte al Asociației Istoricilor din Moldova. Pe această cale, am format legături cu o bună parte a primei generații de istorici români din Moldova, legături care, iată, durează de aproape patru decenii.

În contrast cu perspectiva sumbră care se înfățișa Facultății de Economie marxistă, istoricii români din Chișinău erau entuziasmați și optimiști, poate prea optimiști. Desigur, excesul de optimism ne caracteriza atunci pe toți. Să fim martorii sfârșitului rusificării în Moldova și al curriculumului marxist impus în universități era o experiență înălțătoare, iar anticiparea libertăților ce trebuiau să vină ne copleșea. „Efectul căderii Zidului” nu poate fi înțeles pe deplin de cel care nu l-a trăit. Pe de altă parte, prea mulți dintre noi am uitat că trecutul nu poate fi schimbat peste noapte. „Trecutul e un prolog” scria Shakespeare în „Furtuna”. Aceasta înseamnă că societățile nu pot scăpa cu ușurință de moștenirile disfuncționale ale trecutului, iar cicatricile acestor moșteniri sunt vizibile multă vreme după ce rana a fost provocată.

Următorul contact direct cu profesorul Moșanu s-a produs în vara anului 1991, când m-a invitat la Conferința internațională consacrată Pactului Ribbentrop–Molotov, organizată între 26–28 iunie la Chișinău și dedicată scandaloasei înțelegeri sovieto-germane din 1939. Profesorul Moșanu era președintele Comitetului de Organizare și raportorul Conferinței. Aceasta a avut loc la scurt timp de la redenumirea RSS Moldovenești în Republica Moldova, în luna mai a aceluiași an. Lucrările Conferinței au avut loc în sala principală de ședințe a clădirii moderne, recent construite a Parlamentului moldovean. Profesorul Moșanu se întâmpla să fie președintele Parlamentului și nu încăpea îndoială că el era la „cârma” manifestației.

Au fost prezentate cca. 64 de lucrări, trei sferturi dintre care aparțineau unor cercetători din afara țării. Prezenți mai erau numeroși parlamentari din România, Polonia, Cehoslovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Georgia, precum și din țara gazdă. Merită notat faptul că a fost prima ocazie ce a intervenit după evenimentele din 1989–1990 pentru specialiștii din România și din Moldova de a colabora în chestiuni de istorie și de a aborda fără restricții subiecte considerate mai înainte tabu.

Profesorul Moșanu a deschis lucrările Conferinței evidențiind dorința țării gazdă de a-şi putea susține poziția politică și istorică pe arena internațională. În același timp, el a subliniat că fiecare participant este liber să-și exprime opinia. Mai departe, a prezentat un rezumat detaliat și bine întocmit al problemei Basarabiei începând cu 1812 și terminând cu Pactul Ribbetrop–Molotov din 1939. Poziția lui, deși fermă, a fost livrată în stilul său profesoral caracteristic.

La conferința respectivă s-au spus despre Pactul germano-sovietic din 1939 mai multe decât poate în cele cinci decenii anterioare. Singurul reprezentant al Uniunii Sovietice, V. A. Aleksandrov, purtător de cuvânt al Departamentului pentru Relații Internaționale al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, nu a părut fericit de modul în care decurgeau lucrurile. El a fost de acord cu tendința participanților la Conferință de a vedea Pactul drept „nul și neavenit”, însă nu din cauza conținutului său suspect sau a protocoalelor secrete, ci pentru că Hitler invadase Rusia în 1941. Totuși, în opinia lui Aleksandrov, acest lucru nu era relevant în raport cu consecințele sale, adică cu acapararea de către URSS a Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a ținutului Herța. Mai mult, Aleksandrov a contestat dreptul celor care nu erau moldoveni sau români de a-și exprima punctul de vedere, întrucât ar fi fără doar și poate subiectivi, excluzându-se în chip curios pe sine de la această critică. Se simțea vizibil inconfortabil în minoritate, în compania atât de multor persoane care îndrăzneau să-i pună la îndoială tezele.

Comunicarea mea despre „Pactul germano-sovietic și izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial” – ulterior publicată la București în Revue Roumaine d’Histoire[1] – a fost, cred eu, bine primită de toată lumea, cu excepția lui V. A. Aleksandrov. Aveam vaga senzație că nici Stalin, pe lumea cealaltă, nu era chiar încântat de ce aveau de spus participanții. Conferința s-a încheiat cu o excursie la câteva dintre obiectivele medievale de pe Nistru – locuri mereu de interes pentru un istoric. Tot atunci s-a produs și dispariția subită, pe 28 iunie, a statuii lui Lenin din scuarul central al Chișinăului. Statuia, ascunsă deja de ceva timp sub o copertină, fusese plasată sub paza trupelor speciale ale MVD-ului[2] Uniunii Sovietice, dar înlăturarea ei s-a făcut discret, în timpul nopții. Ulterior a fost instalată într-un fel de parc pentru arta statuară sovietică.

În deceniul ce a urmat acestor două evenimente memorabile, am avut cu profesorul Moșanu doar întâlniri scurte, de regulă de natură profesională. Aceasta s-a datorat, desigur, îndatoririlor sale politice extinse și, spre regret, stării de sănătate a unor membri ai familiei sale. În august 1991, el a condus comisia care a redactat Declarația de Independență a Moldovei, pe care a prezentat-o Parlamentului la 27 august 1991. Alexandru Moşanu a exercitat funcţia de președinte al Parlamentului Republicii Moldova până în februarie 1993.

În ceea ce mă privește, am apreciat la profesorul Moșanu seriozitatea neafectată, deși, din când în când, licărul şiret al ochilor îi dezvăluia simțul ironic al umorului. Nu l-am văzut vreodată să-și piardă calmul sau să recurgă la demagogie. Acest lucru a contribuit, fără îndoială, la calmarea spiritelor în situații delicate, când cuvintele sale molcome, dar ferme, se vădeau decisive sau aplanau un conflict. În dățile când m-a găzduit, el și soția sa s-au dovedit gazde excelente și de neprețuit ajutor pentru un oaspete străin. De asemenea, mi-a plăcut că nici profesorul Moșanu, nici colegii domniei sale, nu au încercat vreodată să-mi influențeze sau să-mi schimbe părerile – asta dacă nu trecem politețea și curtoazia în rândul metodelor de „influențare” – și m-am simțit mereu liber să spun ce gândesc atât în public, cât și în privat.

Se cuvinte să îl comemorăm pe profesorul Moșanu: istoric, savant și gentilom. O specie din ce în ce mai rară astăzi.

[1] Paul E. Michelson, “The Nazi–Soviet Pact and the Outbreak of World War II”, in Revue Roumaine d’Histoire, Vol. 31 (1992), pp. 65–102.

[2] Ministerul Afacerilor Interne.

Aurelia Felea,

Agenția Națională a Arhivelor