Decolonizarea. Lecția neînvățată

La proba de istorie a examenului național pentru diplôme national du brevet (un fel de examen de capacitate la finele studiilor gimnaziale, înainte de liceu), elevilor din Franța li s-a propus să scrie un eseu despre fenomenul decolonizării. Tema nu e legată neapărat de fostele colonii franceze, ci de fenomenul în sine. Unii copii au rămas dezamăgiți, așteptând ceva eroic, cum ar fi debarcarea aliaților în Normandia, de exemplu. Dar istoria vrea răspuns la ce ți se cere, nu la ce-ți place.

„Studiasem” și noi colonizarea și „lupta de eliberare națională” (vă amintiți: „anul 1960 – anul Africii!”, vreo duzină de țări devenind independente într-un singur an, performanța avea să se repete doar odată cu prăbușirea URSS!). Oricum, de fiecare dată, vizitam această temă din mers; mai mult publicistic decât istoric, economic sau politic, ca proces cu multe necunoscute. Tot publicistic, fără a intra în esență, comentam „parada suveranităților” fostelor „republici unionale”. Apoi, încă și mai exaltat, vorbeam de parada independențelor (în aceeași dispoziție festivă), la un an diferență. Însă niciodată procesul de decolonizare nu a fost tratat foarte atent în spațiul (post) sovietic și al „lagărului socialist”. Se crea impresia că după colonizare vine, ca de la sine, „eliberarea”, iar după obținerea independenței parcă nici nu ar mai trebui să existe probleme. Libertatea și independența ar fi finalitatea autosuficientă. Suntem liberi, ce altceva mai contează?

Iată însă că aici se divulgă lacuna, golul, pata albă a parcursului politic și istoric, doar că, ignorând lecțiile istoriei, se declanșează drama. Primul semnal: ce facem cu independența? Altă durere de cap: ce este libertatea (înțeleasă foarte diferit), cui îi trebuie și la ce folosește? A treia e un detaliu tehnic, pur matematic, ignorat: pentru emancipare și revenirea la situația de până la ocupație au luptat o mână de oameni, dar libertatea a năvălit, brusc, peste toți. Cineva se miră că azi mai există nostalgici, după ce mai adineaori doar visam libertatea, după ce oamenii au stat în pușcărie pentru ea, au fost deportați, au murit, încercând să evadeze din lagărul socialist. De unde se iau acești nostalgici de azi? Adevărul e trist de tot: în realitate, cei care și-au dorit libertatea, care au pus osul la bătaie pentru ea, care au luptat și au pătimit… pot fi numărați pe degete. Alții nu doar că nu s-au consumat pentru ea, dar nici nu tare au vrut schimbarea.

După libertatea obținută subit, fără vreo strategie de utilizare a acesteia (dar tocmai atunci treziți la luptă – pofta vine mâncând!), crezând că dușmanul extern a dispărut, toate energiile se consumau pe interior, cu multe săgeți rupte în van și cu valuri de decepții. Pe de o parte, cei care au luptat pentru independența, vor să meargă până la capăt, eliminând statutul colonial umilitor și anulând consecințele rușinosului pact Molotov-Ribbentrop. Oponenții cei mai înrăiți ai acestora, nostalgicii după URSS, își doresc revenirea în îmbrățișarea ocupantului. În mijlocul lor, oscilând ba spre o tabără, ba spre alta, se constituie echipa „stataliștilor”, încrezuți că e posibilă o Moldovă autonomă. „Modelul baltic” e doar aparent aplicabil: nordicii au avut tradiția statelor independente, au avut aliați, dar, mai ales, ei au fost consecvenți în lupta cu imperiul, atât în anii ocupației, cât și, mai ales, după: în parcursul lor, din oficiu proeuropean, ei au rupt-o categoric cu fosta metropolă. Înțelegând că decolonizarea e un proces, l-au parcurs, metodic și exemplar.

Decolonizarea înseamnă ruperea metodică a firelor de care se agață vechiul imperiu. Or tocmai aceste fire sunt păianjenișul care nu ne permite să înaintăm, ci să luptăm mereu cu noi înșine. Am văzut s-au luptat, până la autodistrugere, unioniștii între ei (și știm cum au contribuit serviciile speciale ale imperiului). S-au confruntat între ei, pentru obținerea finanțării de la vechea metropolă, nostalgicii după URSS. Nici tabăra statalistă nu a fost monocoloră, unii încercând să impună un parcurs pe modelul baltic, alții, dimpotrivă, dorindu-și o independență fără a se elibera de îmbrățișarea Kremlinului. Unii au explorat factorul geopolitic, alții l-au ignorat. Se părea că după războiul din Transnistria, urmat de provocările și războaiele Rusiei cu lumea civilizată și aliniera ei la dictaturile anacronice, moldovenii vor înțelege că procesul decolonizării încă nu a atins, nici pe aproape, faza finală. Nu a fost să fie, deși interesele imperiului s-au făcut nu doar mai vizibile, ci și sângeroase. Oponenții de ieri ai independenței au devenit mercenari cu acte în regulă în oastea agresorilor de azi și de mâine, fiind tratați în continuare ca „oponenți politici”, în loc de a fi taxați ca dușmani ai independenței. Resurecția imperiului e atât de reală, încât e de mirare că se mai caută și azi dușmani pe interiorul segmentului nonconflictual „statalist”, „proeuropean” și „unionist”, în loc de o mobilizare antiimperială. Asta înseamnă că lecțiile istoriei nu au fost însușite.

Orice entitate proaspătă e mai întâi un simulacru, începând de la statutul visat al formațiunii teritorial-statale și până la orice element structural ori funcție concretă, toate fiind jocuri de rol, jocuri de copii: guvern, parlament, președinte, justiție, departamente… La noi nici măcar organele administrației locale (primării, consilii locale și teritoriale) nu au existat decât pe hârtie, toate deciziile importante fiind luate de dictatorii centrali sau locali, dar, mai ales, decretate de sus și proiectate în teritoriu pe filiera de partid . Toate-s simulacre, încercând să se umple de conținut. Au apărut firme particulare, „capitaliști” autohtoni, dar nimeni dintre ei nu s-a putut impune decât corupând „puterea”, mimetică, slabă, dar de care depind toate. Un balamuc a la Kafka și Orwell: nimeni nu mișcă un deget fără binecuvântarea puterii, iar puterea nu există! Or, în societățile autentice, puterea nu rezidă în întărirea statului, ci în întărirea societății prin promovarea libertăților individuale, a inițiativelor individuale.

Singura soluție (veche!) e promovarea meritocrației și oferirea șanselor. Promovarea devotamentului e calea sigură de recolonizare. Or, dacă oamenii nu au trecut prin procesul de decolonizare, atunci recolonizarea  e rezultatul cel mai previzibil. Povestea de succes se poate prăbuși destul de simplu: exemplul Georgiei e concludent. Derapajele „electorale” suprarealiste din România și din R. Moldova ultimilor ani sunt o avertizare serioasă: imperiul încă nu s-a prăbușit. Și dacă resurecția lui ne va afecta, vom fi vinovați fiecare dintre noi. Nu cei care „nu au înțeles” esența luptei, fie ei de la guvernare, fie din opoziție. NU. Fiecare dintre noi va fi vinovat, dacă nu facem nimic ca lucrurile să se schimbe. Ceilalți nu vor fi vinovați. Dar ei, ceilalți, vor ști să profite. Dacă ne prăbușim, înseamnă că nu ne-am meritat soarta. Pentru că problemele de pe parcursul decolonizării sunt, de fapt, plata necesară pentru independența obținută… cam fără efortul personal al fiecăruia. Dar libertatea costă! Unii au plătit cu viața, alții cu implicarea și cu sacrificiile.

E o problemă cu nostalgicii. Ei, sărmanii, sunt victime ale colonizării, invalizi ai procesului de umilire, deznaționalizare și dezumanizare. Ei ar trebui să primească de la foștii colonizatori pensii de invaliditate pentru psihicul mutilat. Aș propune să-i lăsăm în starea lor de umilință și obediență, dacă nu ar fi folosiți ca instrumente oarbe în mâinile criminalilor.

În această incertitudine, e firesc să dea năvală impostorii și profitorii. Poți profita slujind sistemul, dar poți profita și fiind în opoziție. Poți să te sacrifici pentru sistem și poți exploata conjunctura și sistemul pro domo sua. Cu pretextul de apărare a „viitorului poporului”, poți aduna profit. Poți folosi energiile crizei pentru ascensiunea comunității, explorând și punând la treabă noile contexte, dar poți profita de stările de cumpănă pentru a exploata stările și energiile în propriul folos de găinar. Decolonizarea – o spune istoria lumii – e o istorie cu multe necunoscute.

Nici măcar nu am spus mare lucru, nici măcar nu am spus ceva nou în rândurile de mai sus. Înțeleg(em) că lucrurile se pot așeza, că în politică mai întâi ești neofit și impostor, că structurile sunt, inițial, simulacre, că le poți umple cu conținut depunând efort. Și parcă înțelegem că important e să vedem bârna din preajmă, care ne împiedică să înaintăm, nu paiul din ochiul confratelui. Și parcă înțelegem că pentru a ne desprinde de trecutul rușinos, pentru a avansa, trebuie să sacrificăm ceva: să renunțăm la confort; să pledăm pentru o cauză care nu ne aduce profit personal imediat; să strângem cureaua; să lăsăm pe alții să facă ceea ce noi am reușit prea puțin; să ne unim de dragul cauzei, nu să ne căutăm reciproc nod în papură; să apreciem și efortul, nu doar rezultatul celor cu intenții bune… deși intențiile bune în sine nu sunt bune decât de pavat drumul spre infern…

Și parcă le înțelegem, și parcă suntem gata de sacrificii, cu toții, dar, mai ales, fiecare…  Să fie așa? Cu toții? Și, mai ales, fiecare? Dumneata, cititorule, ce bun personal ai putea sacrifica de dragul cauzei, la ce confort și nărav renunți, pentru început?