Despre „vina” și „lașitatea” intelectualității

Răsfoiam o carte „veche”, de prin anii 80 ai secolului trecut, a lui Bernard-Henri Levy, un tânăr (pe atunci) intelectual francez, care își începea meditațiile cu o constatare: „nu se poate afla exemplul vreunei înjosiri a cărturarilor care să nu fi urmat, însoțit sau, cel mai adesea, anunțat și precedat dezastre de mare anvergură”. În majoritatea cazurilor, prăbușirile pornesc de la învinuirea intelectualilor pentru schimbări care deranjează „poporul”, deranjează galeria.

Povestea e veche, dar recidivează și se acutizează intermitent. Toate pornesc de la faptul că uneori lumea e calmă și evoluează lent, timpul având nesfârșită răbdare (ca teoriile evoluționiste). Alteori însă, timpul ne grăbește, iar noi înțelegem că viața e prea scurtă ca să prindem schimbarea spre bine; în timp ce multora le place să fie oricum. Adică: așa cum este. Pentru că nimic mai drag umanității decât confortul. Lasă-mă să te las e deviza leneșilor, care în mod normal sunt majoritari. Și dacă reformele, oricât de promițătoare, nu aduc acest confort personal, lumea, în loc să le grăbească, își dorește revenirea la „lasă-mă să te las”, la dulcea și nostalgică vreme a „paradisului pierdut”, fie și lânced, fie și gri sau incolor. Pentru că modernizarea e deranjantă și solicitantă.

Autosuficiența e adesea și cauza catastrofelor, astfel încât, pe ultima sută de metri, înainte ca trenul evoluției umane să zboare în hău, se găsește câte vreun înțelept care propune alternative, fie frânarea, ca să evite căderea, fie, dimpotrivă, accelerarea, pentru ca trenul să zboare (ca la Jules Verne, în Ocolul pământului în 80 de zile, dacă nu încurc ceva) deasupra hăului, ca o rachetă. În ambele cazuri există riscuri, în ambele cazuri, există victime, dar fără aceste modificări în mecanismul trenului, catastrofa ar fi fost inevitabil universală. Cu toate acestea, după ce este aplicată soluția salvatoare, apar cârcotașii, care numără rănile pătimiților, ale „victimelor progresului”. Și, imediat, apare întrebarea: cine e „deșteptul” care a schimbat viteza?

Sociologii au constatat (asta o citesc deja într-un interviu mai recent, cu Pascal Bruckner, alt intelectual francez) că majoritatea oamenilor nu atât își doresc fericirea (da, fericirea absolută, imposibilă și veșnic râvnită), cât preferă să se victimizeze, să-și creeze martiri și, neapărat, să afle (deja pe urmele lui Nietzsche): „dacă eu sufăr, cineva e vinovat de asta”. Suferința personală, recunoscută de cei din jur și, mai ales, răzbunată e plăcerea supremă. Nicio fericire, oricât de absolută, nu se compară cu această răzbunare pentru suferință! Important e să avem pe cine să ne vărsăm necazul. Un fel de masochism, dublat de cârcoteli, bosumflări, iritări, capricii, harțaguri, toate însoțind un tip mereu morocănos. Un mizantrop. Mizantropul – iată eroul zilelor noastre!

Îmi amintesc de răbufnirea unui fost camarad de mișcare de eliberare națională (Frontul Popular), care, la o emisiune televizată, iritat de nu mai știu ce intervenție a subsemnatului (bănuiesc că puneam la îndoială vreo teză-beton a oponentului), a izbucnit: ne-am săturat de intelectualii ăștia (care, avea el în vedere, veșnic se îndoiesc, veșnic își pun și veșnic ne pun întrebări). O altă ieșire nervoasă, a unui alt fost camarad de luptă, era însoțită de evocarea articolului lui Mircea Eliade De ce sunt intelectualii lași? Ei, bine, nici nu trebuie să ne supărăm pe ei. Doar atât: primul era (înainte de a intra în politică) profesor școlar, al doilea e jurnalist. Meserii pe care nu le poți atribui nici clasei muncitoare, nici țărănimii truditoare. Sunt niște „intelectuali”, chiar dacă își mai trădează câteodată vocația. Mai mult: ei sunt interesanți (chiar și atunci când se revoltă) numai în măsura în care sunt intelectuali, în măsura în care își apără opinia. Răbufnirea, în sine, îi trimite la „tradiția” epocii de piatră, dar argumentele, exprimate prin vorbire articulată, sunt dovezi ale intelectului.

O mică paranteză, pentru că am mai văzut și alte trimiteri la articolul lui Eliade. Întâi de toate, oricine poate accesa linkul la textul articolului, nu doar la titlul acestuia, fie și pentru a înțelege că „lașitatea” intelectualului nu e o condiție absolută, ci una circumstanțială. Intelectualul devine laș atunci când se lasă atras de forța galeriei; când, vorbind în termenii lui Ionesco, se rinocerizează! În rest, nimic mai necesar unei națiuni (dacă vrea să supraviețuiască și să se afirme) decât intelectualii, deoarece, zice Mircea Eliade (el însuși modelul de gânditor rasat): „«intelectualii», reprezintă – în pofida oricărei violenţe şi a oricărei prostii politice – singura forţă invincibilă a unei naţiuni. Dacă orice intelectual şi-ar da seama ce reprezintă el în societatea românească, şi mai ales, pe cine reprezintă el – puţin i-ar păsa de orice revoluţie, de orice război, de orice criză politică. Mare sau mică, biruită sau victorioasă, o naţiune nu înfruntă eternitatea nici prin politicienii ei, nici prin armata ei, nici prin ţăranii sau proletarii ei – ci numai prin ce se gândeşte, se descoperă şi se creează între hotarele ei”. Simplu spus, cine nu are intelectuali, să și-i crească, altfel toate „revoluțiile” vor fi ca-ta-stro-fa-le (Eliade aduce exemplul Americii Latine, noi am putea aduce exemplul Rusiei din secolele XX și XXI)

Intelectualul este modern chiar și atunci când se declară conservator. El are idei și el își apără ideile. El e nemulțumit de starea lucrurilor și vrea să le schimbe. Iar schimbarea nu mai face parte din spiritul conservator. Intelectualii au fost arși pe rug și băgați în închisori. Ei au deranjat mai mult decât oricine. Ca să nu mergem departe, în preistorie, în istoria antică sau medievală, un exemplu din istoria modernă și contemporană: după ocuparea Basarabiei, pentru a manipula mai ușor populația, primii care au fost deportați și băgați în pușcării (în primul val, de la începutul lui iunie 1941) au fost intelectualii și elita politică (intelectuali și aceștia).

Comparam, zilele astea, situația dinaintea prezidențialelor din România, ca luptă inegală și chiar imposibilă dintre galeriile de fotbal cu olimpicii la matematică. Având în vedere că viața galeriei nu se intersectează cu viața olimpicilor de la științele exacte (decât în vreo inoportună întâlnire nocturnă, după meci, respectiv, după concursul la matematică), ar trebui să ignorăm subiectul. Fără a uita că rolurile, oricât de diferite, sunt interșanjabile: unii microbiști sunt preocupați de științe, iar unii olimpici sunt și microbiști. Intelectualii se relaxează și ei, fie și pentru resetarea gândirii. Pe contrasens, oricine (studiile nu contează) gândește înainte de a acționa, iar gândirea e un act intelectual eminamente necesar. Fie și pentru a nu te lăsa manipulat.

Important e să știi să alegi în situațiile limită: faci un efort (intelectual, da!) – orice statut formal ai avea – și te supui legilor rațiunii (și aici, la faza decisivă, te transformi în intelectual) sau alegi haosul instinctelor, dublat de senzația puterii mulțimilor. Și devii laș! Puterea haosului și a revoltei mulțimilor o vedem bine structurată în Demonii lui Dostoievski. Nu în zadar bolșevicii au interzis publicarea romanului, deși el povestea devenirea/ formarea lor! Iar calea de la compasiune și solidaritate la identificarea cu forța brută a turmei inconștiente o descrie Ionesco în Rinocerii. Q.E.D.

Dar bineînțeles că cineva, trecând cu privirea prin acest text, va blestema încă o dată finețurile intelectuale sterile, care tot înconjoară, fără să spună ceva direct și ferm. Lașitate intelectuală, ce mai! Și va avea dreptate, în felul său. Pentru că intelectualii ăștia așa sunt, ticăloși: ei te lasă să greșești pe cont propriu, te lasă să iei singur decizii.

Și atunci la ce mai lungim vorba? Probabil pentru asta: faceți ce vreți, în asta constă pluralismul. Dar să nu spuneți că nu v-am avertizat. Că nu v-am provocat la meditație: un act intelectual, de lașitate.