Personajul citește: între realitate și metarealitate

„Gazeta de Chișinău” este partenerul media al Concursului Național de Eseuri, organizat de Muzeul Național al Literaturii Române și ajuns în 2024 la ediția a VI-a, având genericul „Personajul citește”. Așa cum prevede regulamentul Concursului, eseurile învingătoare sunt publicate în mass-media. În numărul de azi al „Gazetei…” publicăm eseul „Personajul citește: între realitate și metarealitate”, semnat de Andreea Grosu, deținătoarea Premiului I, secțiunea Colegiu, ghidată de doamna profesoară de limba română Doina Lupu, grad didactic 1.

Sunt o tânără care, la fel ca și mulți semeni de-ai mei, fac zilnic naveta între realitate și metarealitate…, noi trăind astăzi în ambele dimensiuni.

Pornind de la acest detaliu, în eseul meu doresc să relatez despre trei personaje (care citesc) din lumea literaturii și trei „personaje” (pentru care cartea/ lectura este esențială) din realitatea în care trăim cu toții. În acest eseu voi jongla cu timpul real și timpul ficțional, căci ele au devenit indispensabile în viața noastră.

Cele trei personaje pe care le-am selectat din realitatea ficțională sunt: Don Quijote („Don Quijote de la Mancha” de Miguel de Cervantes Saavedra), Hanna („Cititorul” de Bernhard Schlink) și Anibalector („Cititorul din peșteră” de Rui Zink), iar cele selectate din fresca lumii reale sunt: Ioana Pârvulescu, Mircea Cărtărescu și Emilian Galaicu-Păun.

Personajul Don Quijote de la Mancha de Miguel de Cervantes ne avertizează cât de mult cărțile ne pot modifica imaginația. Acest hidalgo sărac, din pricina lecturilor insistente a unui singur tip de cărți (romanele cavalerești) a ajuns să perceapă altfel realitatea: în loc de măgari, el vede dragoni; în loc de morile de vânt, el vede monștri; în loc de o țărancă, el o vede pe Dulcineea del Toboso, o prințesă nobilă. „Don Quijote știa că în satul vecin se găsește o fată frumoasă ca un bujor, de felul ei din Toboso, un pui de țărancă, cam din topor ea…”; „Se hotărî dar s-o aleagă pe ea, să-i fie în veci stăpână, chiar dacă pentru asta va trebui să-i schimbe și ei numele de săteancă într-un vrednic de o domniță din neam ales”.

Eu aș compara metamorfozele lui Don Quijote cu cele pe care le produc astăzi rețelele de socializare cu mintea noastră. Dacă un tânăr petrece prea mult timp în METAvers, atunci cu mintea lui se poate întâmpla ceea ce s-a întâmplat cu cea a lui Don Quijiote. Și noi, la fel ca acest personaj, putem să percepem realitatea altfel, deoarece zăbovim prea mult timp în realități virtuale și, reîntorși în cea reală, nu ne mai putem acomoda la ea, nu o mai putem înțelege. Don Quijote reprezintă strigătul la cer că nu trebuie să ne limităm la un singur lucru, restricționând accesul la altele. Dacă personajul nostru ar fi citit cărți din genuri diferite, ar fi putut fi capabil să delimiteze realitatea de ficțiune, ar fi putut gândi critic, ar fi putut ajusta întâmplările din romane la viața sa. Exact cu aceeași problemă se confruntă și societatea. Oamenii nu mai pot simți gustul putred al minciunii știrilor false, deoarece nu verifică și alte surse. Cartea devine subapreciată…

Don Quijote ne demonstrează cât de ușor suntem influențați de gândurile noastre și că atunci când realitatea iese din hotarele pe care ni le-am impus, preferăm să trăim în lumea țesută strict de imaginația noastră. Oamenii tind să se ascundă ca într-o cochilie, refulând realitatea dură. Problema majoră e că ne scufundăm totalmente în această lume virtuală, încât nu ne putem reîntoarce și nici nu acceptăm un ajutor. „Ne ajungă pățaniile de până acum și trântele luate! Omul acesta nu e cavaler, cum nu sunt eu popă, și pe cap nu poartă nici un coif de aur, ci doar ceva nedeslușit, ca o farfurie care lucește”.

Această operă nu e doar o satiră despre un cavaler medieval care pornește într-o serie de aventuri eroice, e și despre raportul dintre realitate și iluzie; e și despre puterea operelor de ficțiune asupra vieții umane; e și despre cum ne pot influența dramatic niște lecturi excesive.

În roman, personajul își creează o identitate alternativă, creându-și imaginea unui cavaler ce vrea să devină erou pentru sine, pentru lume, pentru Dulcineea.

La fel și pe rețelele de socializare, astăzi, multe persoane își creează identități false, își născocesc istorii false, pe care le oferă lumii din metavers, pentru că acolo ei se simt mai îndrăzneți. Or, acest lucru face și mai grea adaptarea la lumea reală.

O altă operă care abordează tema lecturii este „Cititorul” de Bernhard Schlink. Aici este vorba despre un personaj care citește și unul care ascultă: Michael Berg și Hanna Schmitz.

„Cititorul” ne poartă pe noi, cititorii, în trecut, ca să înțelegem tragismul Holocaustului. Acțiunea operei are loc în Germania postbelică, o epocă dificilă, o epocă în care oamenii încearcă să-și înțeleagă faptele, greșelile, atitudinile din perioada când fascismul a cunoscut epoca de glorie.

Hanna e o ascultătoare sinestezică: orice fragment citit de Michael îi anestizează și văzul, și auzul, și gustul, și mintea.

Consider că prin acele fragmente citite de tânăr (căci ea nu putea citi, era analfabetă) ea evada în alte lumi…, în niște lumi în care scăpa de propriii demoni.

Acele fragmente stimulau multiplu viața Hannei: ea evadează din realitate în niște lumi de ficțiune și explorează astfel niște simțiri nemaitrăite de ea. Oamenii care au acces la cărți și au abilitatea de a citi, nu vor putea niciodată înțelege și aprecia la maximum această binecuvântare. Hanna, fiind scutită de această fericire, simțea fiecare cuvânt citit ca o blagoslovire pe capul ei. Universul cuvintelor i se părea nemărginit de spectaculos… Aștepta cu sufletul la gură să i se citească, pentru a descoperi noi tipologii umane, noi sentimente, noi lupte, noi trăiri și judecăți. „Am luat cartea tatălui meu despre Kant şi am citit un pasaj despre analitică şi dialectică care, în egală măsură, atât ei cât și mie, ne-a rămas de neînţeles.

– Ajunge? Mă privi de parcă ar fi înţeles totul sau de parcă nu era important ce înţelegi şi ce nu”. Cert e că datorită atracției ei față de lectură, Michael a început să valorifice cartea altfel, mai profund. „Nerăbdarea cu care mă ruga uneori să citesc mai departe venea din speranţa că, odată şi odată, se va isprăvi cu nechibzuinţa. Dar asta nu poate să fie adevărat!… Uneori eram eu însumi tentat să citesc mai departe”. Dacă până acum Michael citea cu scopul de a învăța, după întâlnirea cu Hanna, lectura îi aducea plăcere (în toate sensurile). Văzând bucuria ce răsărea pe fața ei, precum soarele dimineața, a vrut să păstreze lumina zilei în viața ei pentru totdeauna, căci dacă nu-i citea, ea trăia într-un întuneric perpetuu. „…I-am vorbit de existenţa unei cărţi despre Kant şi a uneia despre Hegel, scrise de tata, le-am căutat şi le-am găsit pe amândouă. I le-am arătat.

– Citeşte-mi un pic din ele, vrei, băiete?…” Lectura i-a servit drept drojdie pentru voința sa. Dorind atât de mult să posede tainele cititului, în cele din urmă a învățat singură să citească. Audia textul și, cu cartea în fața ochilor, făcea legătura dintre cele auzite și cuvintele atât de străine de pe hârtie. Și a reușit, deoarece cartea îi devenise o necesitate fiziologică.

Ironia sorții e că salvarea ei – cartea – a fost și condamnarea ei. „Faptul s-a datorat cititului. A doua zi după discuţia noastră, Hanna a vrut să ştie ce învăţam la şcoală. I-am povestit despre epopeile lui Homer, despre discursurile lui Cicero, despre povestirea lui Hemingway cu bătrănul şi lupta lui cu peştele şi cu marea. Voia să audă cum sună greaca şi latina; i-am citit din Odiseea şi din Discursurile împotriva lui Catilina”.

Un alt personaj care „devorează” cărțile este Anibalector:

„- Pentru ce sunt toate cărțile alea?…

– Ca să-l prindem pe Anibalector…

– E vorba de un animal, pe cât de fantastic, pe atât de feroce…”

Acest personaj ne îndeamnă spre cunoaștere, spre dezvoltare, spre depășirea propriilor noastre limite.

Adolescentul, protagonistul romanului, se trezește după un naufragiu într-o peșteră ticsită de cărți. Aici îl cunoaște pe Anibalector, un monstru care citește și vorbește nenumărate limbi străine.

Adolescentul îl va întreba pe Anibalector despre Biblie:

„- Tu…, tu cunoști Biblia?

– Sigur că o cunosc. O carte strașnică, de altfel, plină de acțiune și aventură”.

Adolescentului i se oferă o șansă să scape de pe acea insulă sub forma unei provocări: să citească ceea ce îi dă Anibalector: „O mie și una nopți”, cărți de Jules Verne, de Mark Twain, de Dostoevski etc.

Această operă este destinată întâi de toate nouă, generației ZEN, generație care citește cu mult mai puțin decât cei dinaintea noastră, generație ce preferă textele scurte sau imaginile de pe Facebook, Instagram, TikTok, căci acestea ne aduc mai rapid dopamina de care suntem atât de dependenți. Deja e cert faptul că cititul are forța magică de a îmblânzi monștrii din noi.

Anibalector este uimit de frumusețea pură a textelor citite.

Primul personaj la care m-a dus mintea, selectat din lumea reală, este scriitoarea Ioana Pârvulescu, autoare despre care am aflat la una din lecțiile de română, lucrând cu un eseu.

Relația Ioanei Pârvulescu cu cartea este reflectată perfect în eseul „Zece trepte dintr-un munte”, inclus în volumul „Cărțile care ne-au făcut oameni” de Dan C. Mihăilescu, apărut la editura „Humanitas”. Aici ea face niște recomandări de lectură pe treptele vârstei și ale formării.

Pentru prima treaptă ea recomandă lectura poveștilor: „Prin ele lumea are de la început multe și tainice dimensiuni…”.

Pentru treapta a doua autoarea recomandă lectura cărților de aventuri, cu sau fără copii, căci: „Prin ele, cu personaje-copii, înveți să-ți trăiești vârsta conștient, să te bucuri de ea, s-o valorifici la maximum”.

Pentru treapta a treia ne este recomandată opera-parabolă pentru orice vârstă: „Lumea a devenit o serie de mici povești cu tâlc, care te fac să zâmbești ușor melancolic…”, etc.

Eu am ținut cont de recomandările autoarei, dar la moment am ajuns abia la treapta a șasea: „autorul și volumul pe care îl recitești cel mai des…”. De exemplu, romanul lui Mihail Bulgakov „Maestrul și Margareta” l-am citit de 3 ori.

Continui să urc pe treptele acestea și văd cum mă schimb, cum înțeleg realitatea în care trăiesc, cum analizez propriile-mi fapte, abordări.

Un alt „personaj” al lumii reale este scriitorul generației optzeciste, Mircea Cărtărescu. E „personajul” pe care l-am văzut pe viu, „personajul” căruia i-am adresat chiar o întrebare la întâlnirea cu cititorii din 14.02.2024 de la Teatrul Național „Mihai Eminescu”. E „personajul” care a remarcat că întrebarea adresată de mine: „Cum va influența inteligența artificială literatura?”, e o întrebare foarte TARE. E „personajul” care menționa într-un eseu: „Abia când cititul a devenit pentru mine adicție, am început să pătrund filosofia sa, care este lectura. În lumea lecturii nu mai citești cărți, ci trăiești sub enorma lor boltă, construită din cărți, dar depășindu-le, așa cum o catedrală e mai mult decât pietrele din care e facută. Depășind cititul către lectură, se poate spune că faci pasul de la zidar la arhitect.” Anume lectura l-a șlefuit și l-a urcat pe piedestal. Datorită lecturii, mânuiește cuvintele cu o măiestrie rar întâlnită. Cuvintele au devenit o parte din personalitatea sa.

Al treilea „personaj” pentru care cititul e un modus vivendi este Emilian Galaicu-Păun. E omul number one de la editura „Cartier”; e omul care devorează cărțile; e omniprezent la orice eveniment dedicat cărții/ lecturii din Moldova, România, Europa. El ne îndeamnă să trăim adecvat, fiecare la palierul său. Demonii, zvârcolirile din interiorul nostru, le putem potoli prin lectură.

***

Poate că juriul mă va „penaliza” că am vorbit tocmai despre 6 personaje, dar așa am simțit eu. Aceste personaje mi-au invadat mintea, făcând o „horă” virtuală a ideilor. Prin acest eseu v-am permis să intrați în unele odăi din microcosmosul meu, odăi în care le-am găsit câte un loc special acestor personaje (reale sau ficționale) despre care am relatat. Lucrul cel mai grozav pe care ni-l transmit acestea este că lectura ne permite să realizăm un dialog cu oamenii din diferite epoci, cu diferite păreri, cu diferite abordări, care ne pot modifica gândirea. Prin lectură avem acces la niște nano semnificații ale cuvintelor și astfel înțelegem mai bine lumea din jur, ne înțelegem pe noi.

Dacă nu ar fi existat lectura în viața mea, cred că m-aș fi simțit ca un copac fără frunze. Copacul e menit să aibă frunze, așa cum oamenii sunt meniți să guste din împărăția cuvântului. Cartea îmi oferă o valoare și nu îmi e rușine să recunosc. Anume ea îmi dă puterea de a-mi forma și a-mi putea exprima opiniile, pentru că știu că posed anumite cunoștințe. Prin urmare, devin și eu „personajul” care citește. Istoria mea mică, alături de marele istorii, schimbă lumea!

Andreea GROSU,

Centrul de Excelență în Informatică și

Tehnologii Informaționale, Chișinău