Roman apocrif despre lectură

A devenit deja o tradiție ca „Gazeta de Chișinău” să fie partener media al Concursului Național de Eseuri, organizat anual de Muzeul Național al Literaturii Române. Ca și în anii precedenți, vom publica eseurile învingătorilor ediției a șasea, 2024, cu genericul „Personajul citește”. Azi publicăm eseul lui Nicon JOMIR, deținătorul Premiului I, categoria Liceu.

Citind un roman despre un personaj care citește, ai senzația, inevitabil, că privești printr-un caleidoscop…

Lectură despre un alt cititor…

Univers concentric, exact, ca în viziunea lui Theodoros personajul și Giuner din romanul lui Mircea Cărtărescu…

Lectura romanului „Iscusitul hidalgo Don Quijote” de Miguel de Cervantes Saavedra este, în mod cert, o călătorie care amintește de căutările lui Iona din tragedia lui Marin Sorescu. După cum personajul sorescian taie burți pentru a înțelege, în final, că universul e un mare pește, așa și cititorul operei lui Cervantes se pierde în pântecele verbului „a citi” pentru a înțelege că nu doar el citește, ci și, posibil, este subiectul unei cărți. (Ipoteză posibilă, dacă Pantazi din Craii de Curtea-Veche „îl citea în original pe Cervantes”, iar noi îl lecturăm în original pe Mateiu I. Caragiale. Suntem cititori la cub?) Cititorul neordinar este o entitate la puterea n, care își asumă, asemeni lui Iona, drumul opus: „totul e invers”, parcurgând tragic treptele ieșirii din realitate. În cazul lui Don Quijote, ca cititor la puterea n, ce, cum și de ce citește, va reflecta implicarea într-un labirint al cunoașterii, al rătăcirii și, așa cum afirma Nichita Stănescu, al „pierderii cunoștinței prin cunoaștere”. Este știut că personajul lui Cervantes configurează un cititor malign, cunoscător fin al romanului cavaleresc care, îmbrăcat în arme de carton, călare pe Rosinanta, avându-l ca scutier pe Sancho Panza și aleasă a inimii pe Dulcineea din Toboso, căreia îi dedică toate faptele sale, rătăcește pe câmpiile La Manchei.

Indiscutabil, Don Quijote este bolnav de verbul „a citi”, însă nu ar fi singurul cititor cronic pe care îl cunoaște literatura. Personajele cervantine ale romanului, cititorii, chiar și naratorul îl declară, în mod deschis, pe Don Quijote un smintit din cauza cărților pe care le citește: „soarele-l pătrundea atât de înfocat și cu atâta înverşunare, că ar fi fost de-ajuns să-i topească minţile-n cap, de-ar mai fi avut măcar urmă”. Identitatea protagonistului este plasată sub pecetea burlescului; de la armura de carton, până la pseudonimele pe care și le atribuie: Cavalerul Tristei Figuri sau Cavalerul Leilor, orice intervenție ironică a naratorului, reliefându-i ridicolul: „Îți venea să mori de râs văzându-l cum mânca, căci nu putea să-și ducă singur bucățica la gură din pricina coifului, întrucât viziera îl împiedica, așa încât una din fete trebuia să-i dea în gură, iar de băut fiind cu neputință, hangiul avu fericita idee să-i introducă un tub cu un capăt în gură, iar cu celălalt în pahar”. De altfel, această atitudine se impune din Prologul primului volum. Nu scrie Cervantes romanul pentru a distruge:„mașinăria rău încropită a cărților cavalerești”? Oare trebuie tratat ad litteram tot ce spune autorul în Prolog sau trebuie acceptat ca dogmă tot ce povestește naratorul?

Deși caricaturalul romanului care este întreținut de aparentul absurd al încercărilor de reînviere a cavaleriei rătăcitoare ale protagonistului nu poate fi redus sau negat, trebuie menționat că Don Quijote nu își pierde noblețea nici în cele mai penibile situații. Idealul protagonistului este superior realităților care-l înconjoară: „Eu am venit pe lume să înlătur nedreptatea”. Pornind de la înaltul cod moral ce-l definește, se înțelege că personajul lui Cervantes citește, cu precădere, romane cavalerești, deoarece vede în Amadís de Gaula modelul perfect, a cărui identitate asumată i-ar permite să-și realizeze idealul, deși nu se rezumă să lectureze doar acest tip de scriitură. Capitolul din biblioteca cavalerului rătăcitor îl conturează ca un bun cititor de poezie, iar scrisorile către Sancho Panza îl denudează ca un bun cunoscător al textului biblic: „să te temi de Dumnezeu, fiule, pentru că-n teama de el stă înţelepciunea”.

Ceea ce face confuză valoarea lecturilor lui Don Quijote este atitudinea autorului. Cervantes a scris romanul pentru a desființa un mod de a face literatură în epocă sau a vrut să ofere o lecție despre (ne)ratare, pornind de la pretextul lipsei de valori a romanului cavaleresc? Deși nu putem nega că avem în față o parodie a romanului, tind să optez pentru a doua variantă (a se vedea întrebarea de mai sus), deoarece „exercițiul critic” pe care îl aplică preotul și bărbierul pentru a-l mântui de păcatul romanului mediocru pe Don Quijote, salvează câteva romane cavalerești autentice, care nu au funcția să degradeze cititorul veritabil. Iar naratorul, critic vehement al speciei și al lecturilor protagonistului, decide să se abțină de la pronunțarea unui verdict cert, abandonâdu-și atributele omnisciente: „chelăreasa trecu prin foc și pară cărțile toate, așa că trebuie să fi ars și cele ce meritau să rămână în arhiva nepieritoare”. Jocul pe care îl inițiază autorul, angajând intențiile preotului, bărbierului și ale naratorului, poate fi o încercare de-a sugera subtil că Don Quijote nu e doar un cititor de literatură ieftină. Iar dacă luăm în considerare stilul ironic folosit pentru a descrie „exercițiul critic” al preotului și bărbierului, angajați în „marea și plină de haz rânduială” ce le permite să sacrifice focului romanul, face ca imaginea caricaturală a protagonistului să se estompeze. Alegerea autorului de a lega destinul personajului de o bibliotecă mediocră, în măsura în care putem vorbi despre mediocritate, trebuie văzută și ca un act de credință la superlativ a ființei umane. Dacă Rabelais își exprimă absoluta încredere în om prin intermediul simbolului mănăstirii Thélème cu legea ei: „FĂ CE-ȚI PLACE”, atunci Cervantes face și el o concesie, dându-i libertate protagonistului să citească tot, inclusiv literatură mai puțin valoroasă.

Pentru umanistul Don Quijote, care este plasat forțat în realitatea obscură a Spaniei, doar lectura romanului cavaleresc pare a fi singura soluție ce îi oferă certitudinea existenței omului în toată măreția lui. Similar încercării lui George Demetru Ladima din Patul lui Procust de Camil Petrescu de a vedea în Emilia, care e o prostituată, o imagine feminină desăvârșită ca cea a Doamnei T., Alonso Quijano decide să-și construiască propriul univers livresc. După cum Ladima nu poate trăi fără a o diviniza pe Emilia, deoarece găsește în această măsură disperată un mod de a masca nimicnicia, dându-și un sens vieții, așa și cavalerul La Manchei nu poate accepta degradarea moralului și preferă să credă ca are în față domnițe, nu femei de stradă, castelani, și nu hangii josnici. De aici obsesia personajului de a vedea totul prin optica cavalerească, chiar și atunci când percepe realitatea fără mutații. Înainte de a lupta cu morile de vânt, uriașii, asupritorii și alții, Cavalerul Tristei Figuri se revoltă împotriva unei nedreptăți, apelând la lectură ca unică modalitate de rezistență în fața absurdului existenței.

Paradoxal, dar universul livresc al protagonistului reușește să reziste în fața ilogicului. În momentele de maximă ironie ale discursului naratorului, Don Quijote este cel mult comic, dar intențiile sale nobile impun, în egală măsură, tragicul drept coordonată estetică, atenuând persiflarea. La polul opus, societatea spaniolă „rațională”, în toată panorama ei, de la duci până la ocnași, pare absurdă. Încercările de a scoate protagonistul din mirajul său prin arderea cărților și zidirea ușii bibliotecii sunt mai aberante decât lupta cu morile de vânt, receptate prin imaginea impunătoare a uriașilor. Nimic din farsa ducelui care-i dă lui Sancho Panza o insulă pentru a o conduce nu inspiră luciditate, pe când afectivitatea și responsabilitatea lui Don Quijote, manifestată prin sfaturi și scrisori adresate scutierului său, devenit prin absurd cârmuitor, sunt, prin excelență, pagini unice de literatură parenetică. Ceea ce îl ajută să supraviețuiască pe Don Quijote este felul în care citește. Vorbim de un mod inedit de a conjuga verbul „a citi”, asumându-și regulile unui joc periculos, în care realitatea ca atare este răsturnată și înlocuită cu fantezia. Departe de a fi un devorator inconștient de cărți ca Petrușca din Suflete moarte de Gogol, care citește tot, fără a înțelege nimic, mai apropiat de felul de a citi al Doamnei Bovary, dar oricum diferit, deoarece personajul lui Cervantes găsește cartea suficientă pentru a construi un univers paralel, în timp ce eroina lui Flaubert își construiește realitatea bovarică, mixând livrescul cu socialul și eroticul, Don Quijote vede în carte o Arcă a lui Noe. Fugind de potopul absurdului, Cavalerul Tristei Figuri găsește salvarea în romanul cavaleresc, pe care îl consideră potrivit pentru a-l adapta realității, datorită deplasării considerabile față de cotidianul degradat. Parțial conștient de închistarea într-o realitate alternativă, după cum o mărturisește la finalul cuvântării despre arme și litere: „Şi aşa, când mă gândesc la asta, mai că-mi vine a zice că mă doare în suflet că m-am făcut cavaler rătăcitor, îmbrăţişând această slujbă în vremuri atât de ticăloase ca acelea în care trăim”, alege să rămână neînțeles pentru cei din jur.

Totuși, în roman Don Quijote nu mai citește, e cert că a citit cândva, posibil în tinerețe, dar plecat să reînvie cavaleria rătăcitoare, a uitat să mai citească… A făcut o breșă în Arcă protagonistul, lăsând cartea în spatele peretelui clădit la porunca preotului? În finalul romanului, Don Quijote a uitat să citească romanul cavaleresc… Rămâne însă un etern cititor, un narator care citește manuscrisul lui Cide Hamete Benengeli, un simplu cititor care parcurge această lectură a naratorului, pierzându-se în șirul de cititori care îl preced, dar eternizând romanul cavaleresc prin lectură…

Abia după ce termină cartea, cititorul înțelege că e vrednic nu acel care rupe pecețile cărții la glasul îngerului, nici cel care, speriat de ce a văzut, o închide. Vrednic e cel care ține cartea deschisă pentru a vedea, în miniatură, un univers donchihotic… Citind capodopera lui Cervantes despre cum citește Don Quijote, cititorul înțelege că rătăcește printr-un roman apocrif despre lectură…

Nicon JOMIR,

clasa a XII-a „A”, Liceul Teoretic Republican Aristotel