Destinul tragic al unui disident basarabean

Se știe că obsedantul deceniu, precum l-a numit Marin Preda, când autoritățile comuniste din țările Europei de Est s-au dedat la tot soiul de abuzuri și crime, iar științele umaniste, artele și literatura au fost supuse unei drastice cenzuri, a fost urmat de o perioadă de relativă destindere, numită în URSS хрущёвская оттепель (tradusă în unele surse dezgheț hrușciovist, în altele – dezgheț hrușciovian), sintagma revendicându-și numele de la Nichita Sergheevici Hrușciov, aflat la cârma comitetului central al partidului comunist al URSS în anii 1953-1964. În Uniunea Sovietică, dar și în țările-satelit, în această perioadă, supranumită și epoca libertății limitate, au avut loc mai multe evenimente politice care au marcat îndeosebi intelectualitatea: a fost condamnat cultul personalității lui Stalin la Congresul XX al PCUS (14-25 februarie 1956), iar cei mai curajoși și mai onești oameni de știință, considerând că a sosit vremea lor, s-au avântat în bătăliile pentru recunoașterea adevărului științific, fiecare în domeniul său de activitate. Dezghețul, așa controversat precum a fost, a permis, fie și parțial, înlăturarea imixtiunii politicului în știință, iar adevărul științific, precum se știe, a fost denaturat în cea mai mare măsură în epoca stalinistă în domeniul istoriei și în cel al filologiei.

În acei ani în RSS Moldovenească oamenii de știință în general, istoricii și filologii în special, alcătuiau două lumi foarte diferite care, atunci când se intersectau, săreau scântei. O lume era formată din savanți onești, care slujeau cu devoțiune adevărul științific și cultura națională și alta, susținută tacit de autorități, – din semidocți și din profitori, care slujeau și ei cu devoțiune, numai că nu adevărul științific și cultura națională, ci regimul sovietic de ocupație. Mai era o lume, cea mai numeroasă, care pe toate le înțelegea, dar care tăcea.

Printre puținii oameni de știință basarabeni, patrioți din linia întâi a luptei pentru izbânda ideilor naționale, a fost și savantul filolog Ion Vasilenco. Acest om era făcut din plămada de cea mai bună calitate: el nu putea să tacă! Când vedea minciuna în capul mesei, imediat sărea s-o dezavueze. O vreme i-a reușit. Era în perioada când copoii sovietici din structurile kaghebiste încă nu-l atacau direct, ci doar îi făceau fel de fel de șicane, stând la pândă și așteptând momentul potrivit pentru a-i aplica lovitura de grație. A fost cea mai prolifică perioadă a vieții și a activității sale științifice. Erau anii 1953-1963, deceniul marilor speranțe, când scria și publica în ziarele și revistele științifice și nu doar științifice din RSS Moldovenească, dar și în cele din întreaga Uniune Sovietică. A colaborat cu „Moldova socialistă” și „Советская Молдавия”, cu revistele „Octombrie”(„Nistrul” de mai târziu), „Cultura Moldovei”, „Limba și literatura moldovenească”, „Învățătorul sovietic”, „Вопросы литературы”, „Новый мир”, „Литературное наследство”, „Вопросы языкознания” etc., etc.

Astfel, în anul 1957, în numărul 2 al revistei „Nistrul”, apare un articol de-a dreptul incendiar: „Să restabilim principiile ortografiei noastre clasice tradiționale”, semnat de Ion Vasilenco. Scrisese acest articol științific în anul 1955, dar nicio revistă nu îndrăznea să-l publice. Chiar dacă Stalin își dăduse duhul și încet, încet, ca un pârăiaș de primăvară, venea „dezghețul” mult așteptat, cenzura n-a fost abolită și redactorii se temeau să-și piardă bucățica de pâine, chiar dacă erau de acord întru totul cu autorul. Nici George Meniuc, proaspătul redactor-șef de atunci al revistei „Nistrul”, nu voia să-l publice, presimțind că Ion Vasilenco, pe care-l iubea ca pe un frate mai mic, va avea de pătimit din cauza acestui articol nemaipomenit de curajos. Dar, după multe și chinuitoare frământări, l-a publicat, totuși. Era prea bun articolul și tentația de a-l publica – prea mare!  Până la mișcarea de eliberare națională de la finele anilor ’80 ai secolului trecut nimeni nu a scris despre necesitatea revenirii limbii române din Basarabia la ortografia elaborată de clasici și la grafia latină un articol mai judicios, mai temerar și mai bine argumentat. Iată doar un scurt citat din articolul lui Ion Vasilenco: „Marii noștri clasici au creat, modelat și desăvârșit ortografia noastră tradițională, adaptând în chip special la particularitățile ortografiei noastre SISTEMUL GRAFIC LATIN, corespunzător caracterului pronunțat romanic al limbii moldovenești. Acest lucru a fost însă neglijat de ortografiștii din anul 1945, care au ignorat procesul istoric de dezvoltare al ortografiei noastre (ca și al limbii literare) în cei 80-100 de ani de la urmă, însușind în întregime un alt alfabet, adaptat la trebuințele specifice unei alte limbi, decât cea moldovenească, anume alfabetul civil rusesc. (…)Nu încape îndoială că restabilirea în drepturi a ortografiei clasice tradiționale trebuie să însemne și restabilirea în scrisul moldovenesc contemporan a SISTEMULUI GRAFIC LATIN, adaptat și perfecționat în procesul de formare a limbii noastre literare contemporane”. (Ion Vasilenco, Să restabilim principiile ortografiei noastre clasice-tradiționale, revista „Nistrul”, nr. 2, februarie 1957).

În acea vreme să scrii așa cum a scris Ion Vasilenco însemna să dai dovadă de un curaj ieșit din comun. Vor trece doi ani și George Meniuc va fi destituit din funcția de redactor-șef al revistei „Nistrul”, pentru „lipsă de maturitate civică”. Iar hărțuirea lui Ion Vasilenco va culmina cu internarea forțată, în noiembrie 1959, în Spitalul republican de psihiatrie. Apropo: psihiatria punitivă a fost una din metodele de cumințire a disidenților preferată, oricât ar părea de ciudat, tocmai de Nichita Hrușciov. Însă, nici după această pedeapsă inumană a recalcitrantului om de știință, acesta nu s-a cumințit! (Fac aici o paralelă între savantul nostru și personajul principal din romanul „Zbor deasupra unui cuib de cuci” de scriitorul american Ken Kesey – Randle P. McMurphy, –  pacientul nonconformist din spitalul de psihiatrie, luptător împotriva autorității opresive și a abuzului de putere, care nu s-a frânt după prima încercare de a-l cuminți în scaunul electric, nici după a doua, ci tocmai după a treia!). Or, Ion Vasilenco nu s-a frânt nici după prima, nici după a doua și nici după a treia internare în ospiciu. După ce trecea cu bine de perioadele de convalescență, mai lungi sau mai scurte, venindu-și în fire grație organismului său foarte puternic, el își relua lupta pentru adevărul științific, pentru izbânda ideilor naționale ale românilor basarabeni. Avea din ce în ce mai puțină vlagă și energie vitală, dar aceeași bărbăție care l-a caracterizat dintotdeauna.

Astfel, pe 17 ianuarie 1963, „Cultura Moldovei” publică articolul intitulat simplu „Constantin Stere”, semnat de Ion Vasilenco. Articolul a avut un impact  copleșitor asupra intelectualității basarabene din acele vremuri, când numele lui Constantin Stere era, pur și simplu, interzis. Pentru nomenclatura comunistă și pentru intelectualii care făceau sluj în fața autorităților sovietice, apariția articolului a fost ca un trăsnet, iar pentru intelectualii de orientare națională – ca o speranță, ca o rază de lumină și căldură în dricul iernii.

Articolul este scris cu înțelepciune și prudență. Autorul a ocolit, cât a putut, ideile care n-ar fi trecut cenzura, căci avea bogata experiență a respingerii textelor temerare. Cu toate acestea, însăși îndrăzneala de a scrie și a pronunța numele lui Constantin Stere a fost interpretată de către cerberii regimului sovietic ca o blasfemie la adresa Uniunii Sovietice. O ploaie de injurii s-a abătut asupra autorului și asupra revistei „Cultura Moldovei”. Cum așa? Să scrii favorabil despre „reacționarul” Stere, care a pus umărul la înfăptuirea unirii Basarabiei cu România în 1918?!

Dar iată ce scrie despre impactul articolului „Constantin Stere” asupra intelectualității din RSS Moldovenească autorul însuși, în scrisoarea din 12 septembrie 1963, adresată lui Nichita Hrușciov: „Cititorii «Culturii Moldovei» au întâmpinat cu satisfacție articolul. Un muncitor dintr-un centru raional, care l-a cunoscut personal pe Constantin Stere, a scris la redacție o scrisoare emoționantă, prin care își exprima satisfacția că, după mulți ani de trecere sub tăcere a numelui și a creației lui Stere, a apărut un articol în care autorul vorbește favorabil și, în același timp, obiectiv, despre Constantin Stere și despre creația și activitatea lui multilaterală.

Dar articolul nu i-a satisfăcut deloc pe „oponenții” mei permanenți care, pe parcursul multor ani, doar asta și fac: se năpustesc cu o critică zgomotoasă asupra mea și asupra altor literați (în majoritatea lor tineri ca și mine) care, în condiții nemaipomenit de grele, mai grele ca pe timpul țarismului, luptă pentru dezvoltarea literaturii și a culturii noastre pe baza celor mai bune tradiții naționale și a valorificării critice a tezaurului literar și cultural, moștenit de la înaintașii poporului nostru.

Chiar a doua zi după apariția articolului, tovarășii I.C. Varticean, I.D. Ceban, istoricii  N.V. Berezneakov, I. Budac, A. Babii au declanșat un tărăboi infernal, precum că eu am încercat „să înalț un monument” naționalistului Constantin Stere, cel care „a trădat și a vândut Basarabia românilor” etc., etc. Iosif Varticean, în calitate de academician-secretar (…)a convocat consiliul științific al Institutului de Limbă și Literatură, precum și pe cel al Institutului de Istorie, cu scopul de a mă supune pe mine, ca autor al articolului care n-a fost pe placul „specialiștilor” de teapa lui, „judecății de apoi”.

Astfel, Iosif Varticean și directorii celor două Institute s-au adresat ziarului „Cultura Moldovei” cu o scrisoare în care învinuiau redacția că a publicat articolul meu fără o consultare a specialiștilor (ceea ce nu corespunde realității, chiar prin simplul motiv că eu însumi, în calitatea-mi de cercetător științific superior al Academiei de Științe, sunt specialist, și că eu mă ocup de studierea creației lui Constantin Stere nu de un an-doi).

Cu o scrisoare similară acești tovarăși s-au adresat și Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei. Președintele Academiei de Științe a RSSM Iachim Sergheevici Grosul, crezându-i pe cuvânt pe „comandanții” săi, a prezentat un raport la Sesiunea științifică a istoricilor Moldovei, în care m-a învinuit de faptul că eu am luat apărarea naționalistului burghez Stere și că am scris un articol „de pe poziții nemarxiste”, făcând o legătură dintre aceste învinuiri și uneltirile forțelor reacționare internaționale, inclusiv ale celor israeliene.

După toate acestea, când eu mă aflam deja în spital (spitalul de psihiatrie – V.B.), academicianul Iosif Varticean a publicat un articol în „Cultura Moldovei”, intitulat Pe marginea articolului „Constantin Stere” de Ion Vasilenco. Mai multă maturitate politică și răspundere cetățenească, în care, prezentându-se în mod demagogic de pe poziții strict partinice, în realitate m-a calomniat fără rușine, atribuindu-mi afirmații pe care eu niciodată nu le-am făcut.

Acest articol al academicianului Varticean a stârnit revolta nu doar a cercurilor largi de cititori din republica noastră, ci și pe cea a cititorilor din Republica Populară România. Pe adresa redacției a parvenit o scrisoare a unui tovarăș român, în care acesta și-a exprimat revolta în legătură cu articolul agramat al academicianului (?!) Varticean, articol prin care iese în evidență faptul că el, s-o spunem pe șleau, n-a citit nimic și nu știe nimic serios nici despre Constantin Stere, în particular, nici despre istoria literaturii române, în general”. (Copia scrisorii către Nichita Sergheevici Hrușciov se păstrează în colecția „Manuscrise” a Muzeului Național al Literaturi Române din Chișinău, cu numărul de inventar 7514 – V.B.).

Începând cu 21 aprilie 1963, când „Cultura Moldovei” este somată și nevoită să publice articolul denigrator al lui Iosif Varticean, articol care, în realitate, a fost o sentință, toate publicațiile din RSS Moldovenească și-au închis definitiv ușile în fața scrierilor lui Ion Vasilenco. Zadarnic a încercat savantul să-și publice replica pe care i-o dă superiorului său de la Academie – nici o revistă, nici un ziar n-a îndrăznit s-o insereze în paginile sale. Iată doar un fragment din această replică: „Publicând un articol cu titlul atât de promițător ca „Mai multă maturitate politică și răspundere cetățenească”, pe marginea articolului meu „Constantin Stere”, tovarășul academician Iosif Varticean își propuse să ne dea o lecție de înaltă răspundere cetățenească, terminându-și perorația cu fraza „Rebutul în ideologie este mai dăunător decât cel din industrie”.

Bine, dacă e așa, apoi de ce a mai scris tovarășul academician și acest articol pe lângă celelalte câteva articolașe de aceeași calitate? Ce a vrut să spună, în definitiv, tovarășul academician cu articolul său? Că Stere a fost poporanist, adică pe rusește, narodnic? Păi, același lucru l-am spus și eu mai înainte. Că poporanismul și cu socialismul nu e totuna? D-apoi ce, eu aș fi afirmat cândva așa ceva? (…) „O simplă confruntare – zice el – a celor arătate mai sus cu afirmațiile din articolul lui Ion Vasilenco ne arată lipsa de maturitate în domeniul marxismului”. Cu ce anume afirmații – nu ni se spune însă, rămânând o taină a autorului”. (Textul replicii se păstrează în colecția „Manuscrise” a MNLR, cu numărul de inventar 7361 – V.B.).

Chiar și cei mai cutezători redactori de publicații periodice din RSSM înțelegeau că replica, în cazul în care ar fi fost publicată, ar fi avut ca urmare destituirea lor din funcție, așa cum s-a întâmplat în 1959 cu George Meniuc, redactorul-șef al revistei „Nistrul”.

Hărțuiala din toate părțile, perfidă, neomenească, fac perioadele de remisiune tot mai rare, iar internările în spital – tot mai dese. Capacitatea fenomenală de muncă a acestui om extrem de puternic din punct de vedere fizic, savant onest, intransigent față de ingerințele politicului în știință, vertical și de o moralitate rar întâlnită, începând cu fatidicul pentru el an 1963 începe să scadă simțitor. Iar în anul 1965 i se mai face o nedreptate: este expulzat din Institutul de Filologie al Academiei de Științe. Avea doar 39 de ani, vârsta la care a trecut în eternitate idolul său, poetul Mihai Eminescu.

Cât poate îndura un om? Iar Ion Vasilenco îndura în spital bătăi, subnutriție, administrare de substanțe psihotrope cu scopul de a-i induce stări depresive și demoralizare, și tot amalgamul de așa-zise metode de „vindecare”, practicate în psihiatria punitivă din URSS față de indezirabili. Aflăm despre toate acestea din scrisorile pe care savantul, în disperare, le adresează conducerii de vârf a URSS: Hrușciov, Brejnev, Podgornâi și Kosâghin. Cât de mult trebuie să-ți iubești poporul ca, în astfel de condiții, să-ți continui munca spre binele și luminarea lui?

După anul 1963, deși agresat fără încetare, Ion Vasilenco continuă să scrie la fel ca întotdeauna – fidel adevărului științific (bogata arhivă a savantului-disident se păstrează în fondurile Muzeului Național al Literaturii Române). Scrie pentru sertar, așteptând vremuri mai bune, numai că vremurile bune au venit prea târziu pentru el. N-a mai apucat perestroica lui Gorbaciov, urmată de mișcarea de renaștere și eliberare națională, de care s-ar fi bucurat nespus. I-ar mai fi trebuit un deceniu de viață, pe care Fortuna nu i l-a dat. Pe 13 martie 1977 savantul va părăsi această lume, strămutându-se în alta, unde nu există loc pentru durere și suferință.

Luminoasă fie-i amintirea!

Veronica BOLDIȘOR,

muzeografă, MNLR