Semnificațiile imaginii poetice

Pentru persoanele care ar încerca să găsească o simbioză a noțiunilor de poezie, document și metaforă prima recomandare ar fi să vizioneze unele creații ale cineaștilor basarabeni (Piatră, piatră…, de Vlad Ioviță, De-ale toamnei, de Gheorghe Vodă și altele), dar și peliculele semnate de regizorul și scenaristul Gheorghe Ciubuc. Un loc aparte în palmaresul său de lucrări îl deține filmul documentar Vor veni curați și luminați, moto-ul căruia este expresia zamolxiană Ridică a ta lumină mai presus de cele ce te înconjoară, acest îndemn exprimând totala afecțiune a autorului pentru milenara istorie a strămoșilor noștri. În aceeași cheie stilistică și de idei ce țin de investigațiile genealogice ale poporului român e creat și un alt film documentar – Ionică și Dacia lui – centrat pe viața de o singură  zi a unui puștan din localitatea Trebujeni cunoscută ca parte a Complexului muzeal Orheiul Vechi.

În primul film, însă, pe parcursul a trei anotimpuri e reflectată viața a două familii de ciobani din zona de centru a Republicii Moldova, acestea locuind în satul Buțeni din raionul Hâncești. În ambele filme Gheorghe Ciubuc nu pune accent pe replici sau vorbe, ci pe imagine și sugestie, din îmbinarea cărora se naște impulsul poetic. E un procedeu rar întâlnit în cinematografie și regizorii apelează la el cu prudență, deoarece există riscul de a plictisi spectatorul. A excelat în acest sens doar Emil Loteanu, în peliculele sale artistice de lung metraj, dumnealui creând și noțiunea de film poetic.

Dacă în filmul artistic poezia e plămădită din imagini și jocul actoricesc, totul și toate ghidate de ideea regizorală, Gheorghe Ciubuc găsește și culege poezia cu ajutorul imaginii direct din complexitatea cotidiană a realității, căci e vorba de domeniul mult mai dificil al filmului documentar. Semnificative în această ordine de idei sunt crâmpeiele din viața celor doi păstori din Buțeni, manifestarea lor, sub îndrumarea lui Gheorghe Ciubuc, fiind urmărită cu discreție și rafinament artistic de operatorul Valeriu Ciurea (dar și de Valeriu Strungaru, în scenele de masă). Filmul începe cu imaginea unui bărbat care duce în brațe un mânz plăpând, care încă nici nu se ține pe picioare, cu iapa nechezând grijulie și îngrijorată alături. Spre finalul filmului această imagine apare din nou și abia atunci este clar că regizorul nu în zadar o repetă: mama mânzului saltă din urma celui care i-a luat plodul, pentru că este… împiedicată, mostră de o veritabilă metaforă pentru cei care simt poezia. Apoi sunt scoase în evidență o serie de momente la prima vedere obișnuite, dar care reflectă în sine nu doar imagini poetice, ci sesizabile semne și urme ale istoriei noastre.

Relevant și metaforic, Mircea Dinescu puncta într-un poem de-al său că în timp ce egiptenii și-au îngropat faraonii în piramide, românii și-au ascuns zeii în folclor. La rândul său, omul de cultură Andrei Vartic (1948 – 2009), matematician și informatician de formație, excelând deopotrivă și ca regizor, poet, actor, publicist, istoric, arheolog și critic de artă, în cartea sa Întrebarea cu privire la paleoinformatică (2006), a demonstrat că geto-dacii și-au depozitat istoria neamului pe frunza codrului, pe albia pâraielor, pe stâncile Carpaților, pe trilurile păsărilor. Rămâne ca noi, urmașii lor, să învățăm a le descifra, să recitim proverbele, să găsim semnele și să le înțelegem subtextele. În volumul său Magistralele tehnologice ale civilizației dacice (1997, 2011), Andrei Vartic, nedumerit de lipsa în domeniul arheologiei române a cercetării multidisciplinare, se întreabă retoric: Nu știu dacă e o simplă provocare comparația dintre Themis, marea zeiță primordială a dreptății divine(…) și toponimicul daco-român Timiș. Nu știu dacă e drept să citești Sarmizegetusa doar ca, simplu, Sarmizegetusa, iar mai apoi acest cuvânt ca Sarmi Seget Usa, adică, din sanscrită, Eu mă grăbesc să curg (de la rădăcina indo-europeană-armeană get – a curge)

În ambele sale filme Gheorghe Ciubuc merge pe aceeași cale trasată de Andrei Vartic, dar cu alte metode și procedee. Semnificativ în acest sens este filmul Vor veni curați și luminați, în care actualitatea noastră imediată este redată cu ajutorul unor elemente care vin dintr-o viață și istorie cu rădăcini milenare. Deloc întâmplător este  aleasă de Gheorghe Ciubuc imaginea cu ciutura care coboară în adâncul unei fântânei cu o străveche cumpănă, sugerându-ne ideea revenirii noastre la rădăcinile neamului pentru a coborî cel puțin până la mitologicul Zamolxe. Apoi, una după alta, imaginea cu mânzul e continuată cu o turmă de oi, topindu-se în ceața unei dimineți de toamnă târzie, urmată de una cu un pâlc de gâște care, mânate de străvechiul instinct al migrării, încearcă nereușit să-și ia zborul, cu un car încărcat cu ciocleji ținând calea spre satul care abia se zărește în aburul dimineții, toate aceste imagini culminând cu strunga stânei și, în prim-plan, cu procesul de mulgere a oii.

Iar atunci când bolta cerească e năpădită de nori grei care par să nu aibă margine și sfârșit, unul dintre cei doi păstori rostește o frază zgârcită: S-a închis a ploaie… oare cât are să țină? Celălalt, cu o expresie de om resemnat, răspunde și mai scurt: Dumnezeu știe… Oamenii locului și-au trăit viața și-și duc până în prezent rostul zilelor într-o eternă și firească relație cu Dumnezeu și Gheorghe Ciubuc găsește un procedeu original de a reda această idee. El evidențiază fața ciobanului cotropită de gânduri, prezentând un om împovărat de grijile cotidianului după care pe albastrul cerului limpezit de nori două avioane lasă în urma lor câte o dâră alburie. Doar că ele nu sunt paralele sau în diferite emisfere ale bolții cerești, ci se intersectează, formând, simbolic, semnul crucii.

Apoi, în locul nesfârșitei parcă ploi ciobănești, apare soarele, picături de argint strălucesc pe firele de un verde crud al ierbii, se aud ciripit de vrăbii și pocnete de bici, câteva bulucuri de copii în hârjoană, urmate brusc de mulsul oilor și strecuratul laptelui, de prepararea brânzei și de claca la construcția unei noi stâne. Între timp, soția unuia dintre ciobani vine cu doi gemeni în cărucior și cu merinde pentru clăcași, iar seara se încheagă lungi discuții despre consătenii plecați prin țări străine pentru a câștiga un ban și toți cei implicați în acest divan al înțelepților încearcă să înțeleagă dacă cei lipsă vor mai reveni acasă sau se vor oploși definitiv pe alte meleaguri. Demersul auctorial al regizorului este întregit în această secvență de cântecul compus (text și muzică) de Oleg Corcinschi și interpretat de medicul Petru Ciubuc, esența lui întipărindu-se pe chipurile celor care-l ascultă pe chitarist: Doar dorul paznic a rămas… în casele părăsite… Totuși, fețele lor triste au niște reflecții de speranță, iar unul din cei doi păstori o susține cu o convingere pe care și-o dorește împărtășită și de ceilalți: Vor veni curați și luminați… Întreaga coloană sonoră a filmului e susținută magistral de muzica lui Anatol Ștefăneț, regizorul apelând la ajutorul compozitorul și conducătorul artistic al formației Trigon, deoarece intuise afinități accentuate între preocupările sale artistice și muzica folclorică metamorfozată pe accente moderne de acest muzician deosebit de talentat.

Finalul acestei pelicule este unul lapidar, dar cu evidente semnificații: viața nu stă pe loc și, ca o confirmare, cântecul cucului se schimbă cu șuierul viscolului, oamenii se încălzesc cu izvar, iar după imaginea fântânii cu apa înghețată în uluc urmează niște copii hârjonindu-se la săniuș, apoi și primii miei care vor completa turma de oi. Un detaliu sugestiv și, s-ar părea, incredibil e prezent în acest moment atunci când un țăran trece cu plugul prin nămeți, de parcă ar ara zăpada. Specialiștii în domeniu – etnologi, istorici și folcloriști – au dovezi că niciun ritual de cândva nu are neapărat și o esență pragmatică, el conținând în sine mai degrabă niște sensuri magice, iar semnificațiile lor de cele mai multe ori fiind ascunse ori pierzându-se în negura istoriei. Iar bătrânul cu chip de patriarh – plete și o impunătoare barbă albă – (imaginea sugestivă fiind redată de chipul artistului plastic Ion Sfeclă), cu o privire adumbrită de gânduri, sugerează cu un surâs ușor că nu e totul pierdut, că acest neam mai are viitor, după care, împăcat, „zeul” își caută în continuare de grijile sale zamolxiene.

Filmele lui Gheorghe Ciubuc, în special cele cu profunde conotații simbolice, sunt lucrări ce țin de relația dintre trecutul nostru străvechi și contemporaneitatea imediată, ele oferind în aceste tumultoase și imprevizibile vremi o atât de necesară doză de credință și optimism.

 Autor: Nicolae RUSU