Gheorghe V. Madan – promotor al tradițiilor populare din Basarabia. 80 de ani de la trecerea în eternitate

Folcloristul, prozatorul, etnograful, editorul și publicistul Gheorghe V. MADAN s-a născut  la 5 octombrie 1872 în satul Trușeni, județul Lăpușna, în familia dascălului Vasile Madan. În anul 1889 intră la Seminarul Teologic din Chișinău, unde va studia până în anul 1891 când, din cauza convingerilor antiimperialiste, este arestat de jandarmeria țaristă și exmatriculat.

 

În toamna aceluiași an traversează clandestin Prutul în România. La intervenția lui Bogdan P.-Hasdeu, este admis la prestigiosul liceu „Sfântul Sava” din București. În anul 1892 în ziarul „Românul” îi apar câteva cântece populare, culese în satul natal. Alte texte de acest gen îi sunt găzduite de publicațiile „Viața”, „Floare albastră”, „Epoca”, „Voința Națională” și „Conservatorul”.

În anul 1897 Gheorghe V. Madan publică volumul Suspine. Poezii populare din Basarabia, cu o prefață de George Coșbuc. Tot atunci se înscrie la Conservatorul din București, după absolvirea căruia este angajat la Teatrul Național „I.L. Caragiale”, unde interpretează diverse roluri actoricești.

În anul 1904 editează antologia Cântece și versuri din cei mai buni scriitori români, tipărită cu caractere chirilice, fiind destinată cititorului de limba română din Basarabia. Pe tot parcursul șederii sale în România expediază la baștină sute de cărți românești care, prin intermediul fratelui său, preotul Andrei Madan, sunt difuzate printre intelectualii moldoveni, ajungând până la studenții basarabeni din Dorpat (Tartu), Estonia.

Revenit la Chișinău în anul 1905, împreună cu câțiva militanți pentru drepturile băștinașilor, fondează Societatea Moldovenească din Basarabia pentru ajutorarea învățământului popular și studierea plaiului natal, solicitând de la autoritățile țariste introducerea limbii române în școlile primare, publicarea literaturii de uz practic în limba română și difuzarea ei printre oamenii de la țară. Este numit redactor al ziarului „Moldovanul” (1907-1908), ca alternativă și contrapondere la ziarul „Basarabia”, promotor al ideii naționale. În pofida ideologiei acestui ziar promonarhist, Gheorghe V. Madan inserează pe paginile lui operele clasicilor literaturii române, iar abonaților ziarului le difuzează gratis, ca supliment, antologia Cântece și versuri din cei mai buni scriitori români.

După închiderea ziarului deține funcția de cenzor al publicațiilor de limba română editate în imperiu și al coletelor cu periodice și cărți sosite din România. În această calitate contribuie substanțial la pătrunderea în ținut a literaturii românești. În anul 1908 înființează prima trupă de actori amatori din Basarabia.

În timpul primului război mondial este mobilizat în armata rusă ca translator de limbă română.  Pe frontul român înființează Comitetul național al soldaților și ofițerilor moldoveni, printre revendicările căruia se regăseau: împroprietărirea cu pământ a țăranilor, curmarea jafurilor în Basarabia, provocate de anarhia ce cuprinsese armata rusă, cârmuirea Basarabiei doar de către moldoveni ș.a.

După unirea Basarabiei cu Țara, locuiește la Chișinău, unde își continuă activitatea de folclorist, prozator și publicist. Colaborează fructuos cu revista „Viața Basarabiei”, unde îi apar mai multe schițe și povestiri, incluse ulterior în volumele „Răsunete din Basarabia” (1935) și „De la noi din Basarabia” (1938).

După 28 iunie 1940 Gheorghe V. Madan hotărăște să rămână în Basarabia, dar la scurtă vreme este supus unui interogatoriu de către organele NKVD. Reușind să scape ca prin minune de arest și închisoare, în toamna aceluiași an se repatriază în orașul Pitești, România.

A fost celibatar, ducând o viață de boem. Se stinge din viață pe 7 noiembrie 1944, la vârsta de 72 de ani, fiind înmormântat la Cimitirul „Sfântul Gheorghe” din Pitești.

 

***

În RSS Moldovenească opera lui Gheorghe V. Madan a fost interzisă. Abia în 1989 îi apare volumul Văzute și trăite, îngrijit de Vasile Badiu. În 2011 opera scriitorului vede lumina tiparului în două volume la editura „Știința”. Manuscrisul monografiei Un sat basarabean de codru: Trușeni se păstrează în fondurile Bibliotecii Universitare M. Eminescu din Iași.

În colecția Cărți a Muzeului Național al Literaturii Române se păstrează volumele: Răsunete din Basarabia, București, 1935; De la noi din Basarabia, București, 1938 ș.a.

Nicolai Costenco, amintind de volumul De la noi din Basarabia, pe care îl considera drept cartea cea mai reușită a anului 1938, menționa, între altele: „Limba curat moldovenească, cu mireasmă arhaică și construcția măiastră a bucăților, uneori răscolind sufletul până la lacrimi, cum e acea admirabilă nuvelă Ciuboțelele lui Ionel – sunt o chezășie a originalului și nemuritorului talent al lui Gheorghe V. Madan”.

Publicăm în rândurile ce urmează o variantă prescurtată a nuvelei Ciuboțelele lui Ionel, pânză epică despre tragicul sfârșit al unui băiețel care nu și-a mai văzut visul împlinit de a avea o pereche de ciuboțele pentru a putea umbla prin sat cu plugușorul de Anul Nou. Îndurerații părinți, simțindu-se culpabili de moartea fiului, vând vaca și îi cumpără ciuboțele noi, cu care îl înmormântează.

Ciuboțelele lui Ionel este o proză de un dramatism fără egal în literatura română din Basarabia interbelică, care relevă neîndoios vocația literară a celui care a fost Gheorghe V. Madan.

Ciboțelele lui Ionel

 A fost un an secetos și pământul a dat puțină roadă, dar nici aceea n-avea preț bun în târguri, iar mărfurile din dughene – din ce în ce mai scumpe. Astfel că cumătru Vasile Pribeagu, cu toate că avea flăcău și fată mare harnici și că s-au osândit cu toții muncind din greu de cum s-a desprimăvărat, însă când a ajuns în toamnă n-a prea avut ce căra de pe deal.

Cu perceptorul a scos-o cum a scos-o la capăt. Flăcăului așijderea i-a cumpărat cibote noi și fetei de o rochie.

Pe sine și pe nevastă s-au lăsat așa: că or mai umbla și cârpiți.

Dar îi părea rău că nu i-au rămas oleacă de parale, ca să cumpere o pereche de ciboțele lui Ionel cel mic de patru ani. O hăinuță i-a face mă-sa din jacheta cea veche a flăcăului. O cămășuță îi va însăila  dintr-una veche a leliți-sa; dar în picioare n-are ce-i pune. O să fie nevoit, bietul copil,  să ierneze pe cuptor.

Păcat de el!… că tare-i voios și dezghețat la minte!

Când a cumpărat cibote noi flăcăului și de rochie fetei, Ionel l-a întrebat cu durere:

• Tătcuță, da de ce nu mi-ai cumpărat și mie o pereche de ciboțele?… Bădiței și lelicăi le-ai cumpărat, iar mie nu!… Parcă nu ți-aș fi și eu fecior!

Cuvintele din urmă i-au îndurerat amar pe cumătru Vasile și pe nevastă-sa și s-au uitat cu jale unul la altul și la Ionel. A trebuit să scornească ceva să-l mângâie:

• Lasă, măi Ionele, că ți-oi cumpăra altădată.

Și fiindcă Ionel nu-l slăbea și-i cerea socoteală de ciboțele, ori de câte ori venea de la târg, cumătru Vasile a trebuit să stârnească altă amăgeală: că au ars dughenele cu ciboțele din târg, dar că s-a tocmit el cu un cibotar ca să-i facă niște ciboțele de iznoavă cu potcoave și cu scârț.

(…) Se apropie Crăciunul. Cumătru Vasile știa că Ionel are să-i facă zile fripte, dacă nici de sărbători nu i-a lua ciboțele.

Ce-a chitit, ce-a socotit, că s-a hotărât să-i spuie lui Ionel, cum că cibotarul a murit; că nu mai are de unde-i lua ciboțele; dar las-că are să-i cumpere el la anul altele mai frumoase. Și Ionel a început a scânci:

• Ă-ă-ă, tocmai la anu!…

Și ca să-l liniștească, i-a făcut un plugușor frumos, iar leliță-sa i-a împodobit coarnele plugușorului cu smocurele de busuioc, legate cu ață roșie de lână. Și bădiță-so  l-a învățat cum se zice plugușorul în ziua de ajun de Anul Nou. Și unde zicea Ionel, desculț, prin casă:

Hăis, plugul cu doisprezece boi!

La coadă codălghei,

La coarne bourei,

În frunte țânțărei,

Hăăăi!…

Păziți cu sămânța,

Că se împung giuncușoarele,

Hăăăi!…

Păziți cu gogoașele,

Că se bat moașele,

Hăăăi!…

Păziți cu covrigeii,

Că se bat băiețeii,

Hăăăi!…

 

Și își făcea socoteală, ce de-a covrigei și colăcei ar strânge cu Hăitul, dacă avea ciboțele… Și i-ar da și tătcuței, și mucuței, și bădiței, și leliței, dar numai câte unul, iar ceilalți i-ar rămânea toți numai lui…

A dat Dumnezeu și a venit Crăciunul… Și a venit și Anul Nou… Doamne, cum mai plângea Ionel în ziua de ajunul Anului Nou… Că toți băiețeii de seama lui umblau cu plugușorul și hăiau, numai el sta cu plugușorul în casă, căci n-avea ciboțele și afară era omăt și ger.

Mă-sa, ca să-l ogoiască, l-a lăsat să zică și el de vreo două ori plugușorul la fereastră, de pe prispa casei. Și cei din casă se bucurau, auzindu-l cât de bine zice plugușorul.

(…) În seara dinspre Botează Ionel sta la ferestruica dinspre drum și aștepta pe colindători. Și când veneau unii și întrebau „Să cântăm Florile dalbe?”, Ionel îi întreba: „Da a cui sunteți?”

Și dacă erau neamuri sau mahalagii, apoi mă-sa îi lăsa să cânte, iar de nu – nu. Că n-avea așa de mulți lei și nuci ca să le deie la toți.

Ionel ieșea el singur, așa, desculț, și le da colindătorilor leul și nucușoarele și le spunea la toți că ar umbla și el cu Florile dalbe, căci le-a învățat și le știe, dar că n-are ciboțele, căci i-a murit cibotarul.

Când au venit să colinde alde Gheorghiță a diaconului și ceilalți tovarăși, Ionel a zbughit-o iute afară, desculț, și s-a așezat în rând cu dânșii la fereastră și unde a început a cânta niște Florile dalbe frumoase, învățate de la diaconul Vasile, tatăl lui Gheorghiță:

 

Sculați, sculați, boieri mari, florile dalbe

Și sculați și vă spălați, florile dalbe

La icoane vă-nchinați, florile dalbe

C-am adus pe Dumnezeu, florile dalbe

Dumnezeu cel mititel, florile dalbe

Mititel și-nfățășel, florile dalbe

Cu scutec de ușinic, florile dalbe

Cu pelinci de borangic, florile dalbe

Fașă dalbă de mătasă, florile dalbe…

…Sînt doi meri și doi prăsazi, florile dalbe

De tulpini îndepărtați, florile dalbe

De vârfuri împreunați, florile dalbe

Dar în vârful lor ce este, florile dalbe?

Este-un pat mare, rotat, florile dalbe

Cu picioarele de fag, florile dalbe

Cu scândurile de brad, florile dalbe

Dar într-însul cine este, florile dalbe?

E Ileana Cosânzeana, florile dalbe

Ea stă la gherghef și coasă, florile dalbe

Nu știu, coasă ori descoasă, florile dalbe

Da la lacrimi știu că varsă, florile dalbe

Pe podele – turturele, florile dalbe

Sus, pe grindă – rândunele, florile dalbe

Pe portiță-o hulughiță, florile dalbe…

Ionel cânta tropăind din piciorușele goale, căci era gerul mare și-i era frig la piciorușe. Din când în când își lipea fața de fereastră și striga la cei din casă:

• Tătcuță și mucuță, mă auziți cum cânt?…

Alde tat-so, și mă-sa, și frate-so, și soră-sa, care se grămădise buluc la fereastră, îi făceau semne bune din cap și-i zâmbeau a bravo. Și Ionel nu mai putea de fericire.

Însă părinții au uitat că afară geru-i mare și Ionel poate răci. Și numai când Ionel a intrat în casă clănțănind de frig, și-au adus aminte că nu trebuia să-l lase așa de mult cu picioarele goale în ger.

Ionel s-a suit degrabă pe cuptor; s-a îmbodolit cu un țol și degrabă a adormit. A doua zi s-a trezit cu capul greoi și cu vâjâieli în urechi. Și a început a tuși sec, iar peste zi l-au apucat dureri de cap și fierbințeli în tot trupul. A treia zi i s-a făcut lui Ionel și mai rău; și din zi în zi tot mai rău… Maică-sa, văzându-l cum slăbește și se topește, zise într-o zi bărbatului:

• Dumneata-hăi, băietul ista al nostru mătincă o să se prăpădească… Ia junca ceea a noastră și du-o mâine la iarmaroc și o vinde. Că de ni l-o lua Dumnezeu, n-o să avem cu ce-l îngropa… Și cumpără-i o pereche de ciboțele noi, că ai auzit cum suspină „ciboțele”, când aiurează.

(…) Și a vândut cumătru Vasile pe Dumana, căci așa o chema pe vițică, și i-a cumpărat lui Ionel ciboțele noi. Și când a venit de la târg cu ciboțelele, Ionel își pierduse de acum cunoștința.

Iar, „pe la miez de noapte,

Ionel trăgea de moarte”.

Iar în zori de zi Ionel și-a dat sufletul.

Și a început mă-sa a-l boci și toți ai casei a-l plânge… și l-au îmbrăcat pe Ionel în cămășuță curată și ciboțele noi, și l-au întins pe crivat în casa cea mare.

Și au venit băieții de seama lui să-l vadă pe Ionel mort.

Și, Doamne, cum mai plângea, și cum îl mai bocea maică-sa…

 

Draga mamei, draga mamei!

Draga mamei Ionel,

Draga mamei băiețel!

Draga mamei puișor,

Draga mamei scump odor!

Ian mai deschide gurița

Și vorbește cu măicuța;

Ian deschide ochișorii

Și-ți privește frățiorii!…

Of, de ce te-ai supărat

Și de la noi ai plecat?

Of, și ce căsuță mică ți-ai ales!…

Căsuță mică de lut,

Așezată sub pământ;

Fără uși, fără ferestre,

Că nici vântul n-aburește;

Nu-i nici scaun de șezut,

Numai trup de putrezit.

Draga mamei copilaș,

Draga mamei îngeraș,

Draga mamei, draga mamei!…

 

Și pe când îl bocea pe Ionel, băiețașii de seama lui își ștergeau ochișorii cu dosul mânuțelor de lacrimi. Se uitau la trupul neînsuflețit al lui Ionel și își ziceau în sinea lor:

• Vaaai, ce tare a slăbit Ionel!… și se uitau și la ciboțelele cele noi din piciorușele lui și se gândeau cu jind:
• Ce frumoase ciboțele are Ionel!…

Veronica BOLDIȘOR,

muzeografă, MNLR