ION VASILENCO – un martir al neamului prea puțin cunoscut

495
0
Fotografii din arhiva „Ion Vasilenco”, Muzeul Național al Literaturii Române Chișinău

Acum câțiva ani, într-o discuție cu maestrul Vladimir Beșleagă, acesta aminti de savantul-martir Ion Vasilenco, de felul cum a fost el pedepsit pentru că a adus în Basarabia din anii proletcultismului poemul „Cântarea României” de Alecu Russo, pentru că a pus în mod tranșant problema revenirii la alfabetul latin, pentru curajul de a scrie despre Constantin Stere atunci, când numele acestuia era tabu și încă atâtea alte acțiuni curajoase. Recunosc că pe atunci știam foarte puțin despre Ion Vasilenco, dar, în virtutea faptului că sunt istoric de meserie, cele afirmate de Vladimir Beșleagă m-au intrigat într-atât, încât am început să caut documente revelatoare în fondurile Muzeului Național al Literaturii Române, care ar avea vreo legătură cu Ion Vasilenco. Nici nu bănuiam că voi găsi comori! Aceste comori literare și extraliterare, aflate preponderent în colecția Manuscrise, încă nu au fost cercetate, sunt inedite și fac parte din arhiva „Ion Vasilenco”. Arhiva a fost adusă la muzeu, după trecerea savantului la cele veșnice, de către muzeografii Mihai Papuc, Pavel Balmuș și Valeriu Nazar. Eu am reușit să cercetez circa 25% din ea. Restul își așteaptă încă cercetătorii.

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

Ion Vasilenco (al doilea din stânga) cu mama Rozalia și colegii scriitori la inaugurarea Aleii Clasicilor, Chișinău, 1958

Printre documentele cele mai relevante am găsit o scrisoare, pe care Ion Vasilenco a scris-o în luna septembrie a anului 1963 și pe care i-a adresat-o lui Nichita Hrușciov, secretarul de atunci al CC al PCUS. Scrisoarea dezvăluie situația dramatică a intelectualilor, în speță, a oamenilor de știință, din perioada proletcultistă, din imperiul sovietic. Este o misivă plină de durere, ca o dramatică spovedanie, dar și un adevărat tratat de istorie. În scrisoare este descrisă amănunțit starea de lucruri de la Institutul de Filologie al Academiei de Științe din RSSM în epoca așa-zisului „dezgheț hrușciovist”, numit de ruși „оттепель”. Este o perioadă controversată, care stârnește și azi discuții aprinse între istorici. Este o perioadă, într-adevăr, de relativă liberalizare, de relativă democratizare și destindere, de „înmuiere” a temutei cenzuri comuniste, de amnistiere și eliberare din Gulag a deportaților, dar, în același timp, de internare a indezirabililor în spitale de psihiatrie, de înăbușire cu cruzime a mai multor răscoale antisovietice, –  perioadă de voluntarism, care i-a adus lui Nichita Hrușciov „abdicarea” în anul 1964. Această pedeapsă cruntă – internarea într-un spital de alienați – poate cea mai înfricoșătoare, i-a fost aplicată și savantului Ion Vasilenco. Pentru care „păcate”? Răspunsul la întrebare îl aflăm din scrisoarea sus-pomenită, scrisă, desigur, în limba rusă și tradusă de subsemnata. Citez: „Despre ce este vorba și cine sunt eu, de vreme ce împotriva mea s-au ridicat anumite persoane sus-puse din Moldova?,- mă puteți întreba Dvs., și eu mă voi strădui să Vă satisfac această legitimă curiozitate.

          Eu sunt scriitor și savant, candidat în științe, cercetător științific superior la Institutul de Limbă și Literatură al Academiei de Științe din RSS Moldovenească. Iar vorba e că eu am niște opinii hotărâte asupra lucrurilor care se întâmplă în Republica Moldovenească, care nu aranjează pe acele persoane despre care este vorba și care, din această cauză, îmi provoacă doar neplăceri, luând în considerare faptul că adversarii mei ocupă poziții și funcții înalte în Republică, în timp ce mie nu mi se permite în mod sistematic să avansez pe trepte mai înalte ale poziției sociale, deși aptitudinile mele (și spun asta în pofida modestiei mele) nu sunt negate de niciunul din adversarii mei”.

Care sunt „opiniile hotărâte” ale lui Ion Vasilenco, pentru care a avut de pătimit? Acestea au fost formulate transparent și deschis într-un șir de articole din mass media acelor timpuri și anume: nu există nicio diferență între poporul român și cel așa-zis moldovenesc, nu există nicio diferență între limba română și cea așa-zis moldovenească, alfabetul adecvat pentru românii basarabeni este cel latin, care trebuie să-l înlocuiască pe cel rus civil, personalitățile române sunt comune pe ambele maluri ale Prutului etc. Astfel, încă în anul 1957, în revista „Nistrul” Ion Vasilenco publică  articolul „Să restabilim principiile ortografiei noastre clasice – tradiționale”, articol în care, citez din scrisoare: „Eu, pentru prima dată după anul 1937, am înaintat cerința reîntoarcerii scrisului moldovenesc la alfabetul latin adaptat. În ciuda faptului că acest articol a fost discutat de trei ori de colegiul de redacție al revistei și a fost aprobat de majoritatea membrilor lui, publicarea se făcea imposibilă din cauza împotrivirii „specialiștilor” de tipul lui I.C. Varticean, care acționau prin Comitetul Central al Partidului Comunist din Moldova. Doar în urma reorganizării revistei, când i-a fost schimbat și titlul – din „Octombrie” în „Nistrul” – și i-a fost înlocuit și colegiul redacțional, a fost posibilă publicarea acestui articol, apărut în numărul 2 al anului 1957”. Iată doar un mic fragment din acel faimos și extraordinar articol, care a precedat cu aproape un deceniu Congresul III al Scriitorilor din Moldova (1965), la care s-a pus problema reîntoarcerii la alfabetul latin și cu trei decenii articolul lui Valentin Mândâcanu „Veșmântul ființei noastre” (1988): „Așa-zișii „savanți istorici sovietici”, care și-au construit cariera și bunăstarea pe oasele și pe sângele reprezentanților intelectualității moldovenești puțin numeroase, învinuiți pe nedrept în anul 1937 și omorâți, „demonstrau” că moldovenii și românii nu sunt „unii și aceiași”, că limba moldovenească se deosebește radical de cea română, pe care ei au declarat-o neîntemeiat nenorodnică, burgheză, de salon etc. „Lingviștii” și „literații”, care s-au instalat în Republică după anul 1937, s-au dezis de întreaga moștenire științifică și literară a trecutului și au încercat să înlocuiască limba literară unică a moldovenilor (și a valahilor), creată în decursul veacurilor, cu o limbă nouă, „curat moldovenească”, „norodnică”, care nu era altceva decât o îmbinare de forme schimonosite, agramate, ceva gen нонче, таперича, чичас (în loc de нынче, теперь, сейчас). Ei au izgonit din uz alfabetul latin, de care se folosea literatura scrisă moldovenească până la 1937, și în locul lui l-au introdus pe cel rus, totalmente neadaptat pentru deservirea limbii moldovenești care, precum se cunoaște, este de proveniență romană, latină”. Prin urmare, atât Congresul III al scriitorilor, cât și bulversantul eseu al lui Valentin Mândâcanu nu au apărut pe teren gol, ci au avut, în persoana lui Ion Vasilenco, un foarte curajos și determinat premergător!

Comemorarea lui Ion Vasilenco la 70 de ani de la naștere. Sala cu cămin a Uniunii Scriitorilor din Moldova, ianuarie 1996

Tot în scrisoarea adresată lui Hrușciov, un pic mai la vale, savantul precizează: „Cu o asemenea stare de lucruri în ceea ce privește limba, istoriografia, scrisul, eu, ca un om cinstit, nu m-am putut împăca niciodată și despre aceasta am vorbit întotdeauna deschis și direct. Pentru toate astea eu m-am învrednicit din partea adversarilor mei cu poreclele „românizator”, „naționalist român”, etc., etc. Încă din anii de studenție la universitate, din 1946, eu am fost pus sub urmărire specială de către agenții răufăcătorului și aventurierului Beria. Mi s-a intentat și un „dosar”. M-au învinuit că sunt părtașul „României burgheze”, precum că eu aș fi făcut agitație împotriva puterii sovietice etc., etc. Am fost chemat la Ministerul Securității de Stat, în anul 1948, și mi-au cerut să „recunosc” diversele crime pe care le-am făcut împotriva statului”.

Așadar, prigoana împotriva lui Ion Vasilenco a început încă în anii studenției. Ea s-a accentuat pe parcursul anilor, culminând cu internarea forțată în spitalul de psihiatrie. Pentru prima dată acest lucru s-a întâmplat în anul 1959. Și, pentru că savantul, fiind un om extraordinar de puternic din punct de vedere fizic și psihic, nu s-a cumințit și a continuat să scrie în răspăr cu ideologia sovietică, au urmat și alte internări, care i-au ruinat treptat și metodic sănătatea. Dar iată cum descrie savantul însuși această stare de lucruri în scrisoare: „ De la amenințări adversarii mei au trecut la acțiuni: împotriva mea a fost organizată o întreagă canonadă de critici, au încercat să mă „demaște”, să mă „prindă în flagrant”, pe urmele mele au început să calce acoliții lui I.C. Varticean, I.D. Ceban (fost, pe timpurile marriștilor, căpetenie a filologiei moldovenești), despre mine se născoceau câte în lună și în stele. La rugămințile și plângerile mele privitoare la neacordarea spațiului locativ corespunzător muncii mele și gradului științific, adversarii mei răspundeau cu statornic refuz. În același timp, acoliții lor au început să-mi ruineze viața și sănătatea, telefonându-mi în permanență, și ziua, și noaptea, la serviciu și acasă, aruncându-mi la telefon, cu voci prefăcute, tot felul de insulte și mârșăvii. Deși eu m-am adresat de nenumărate ori cu rugămintea de a stabili de unde îmi telefonează în permanență acești huligani, nu am putut obține nici o informație.

În aceste împrejurări, dar și ca rezultat al faptului că eu lucram foarte multe ore pe zi, în luna decembrie a anului 1959, mi s-a îmbolnăvit grav sistemul nervos și, după ce am fost internat în spital (unde, mulțumită demersului lui I.C. Varticean, ajuns între timp președinte al Sovietului Suprem al RSSM, am fost întreținut în niște condiții revoltător de mizerabile, unde eram bătut și batjocorit în fel și chip, în încercarea de a mă frânge psihic), unde am stat șase luni, fără să primesc vreun ajutor din partea Institutului, condus de I.C. Varticean și fără să primesc (deja la a câta încercare!) apartament, deși eram primul pe listă”.

 Articolul care a bulversat societatea și care a adus cele mai cumplite suferințe autorului a fost cel intitulat „Constantin Stere”, publicat în „Cultura Moldovei” din 17 ianuarie 1963. Iată cum comentează Ion Vasilenco situația creată în jurul lui după publicarea acestuia: „Cititorii Culturii Moldovei au întâmpinat cu satisfacție articolul. Un muncitor dintr-un centru raional, care l-a cunoscut personal pe C. Stere, a scris la redacție o scrisoare emoționantă, prin care își exprima satisfacția că, după mulți ani de trecere sub tăcere a numelui și a creației lui C. Stere, a apărut un articol, în care autorul vorbește favorabil și, în același timp, obiectiv, atât despre neajunsurile, cât și despre meritele lui C. Stere și despre creația și activitatea lui multilaterală.

Dar articolul nu i-a satisfăcut deloc pe „oponenții” mei permanenți care, pe parcursul multor ani, doar asta și fac: se năpustesc cu o critică zgomotoasă asupra mea și asupra altor literați (în majoritatea lor tineri ca și mine) care, în condiții nemaipomenit de grele (mai grele ca pe timpul țarismului!) luptă pentru dezvoltarea literaturii și a culturii noastre pe baza celor mai bune tradiții naționale și a valorificării critice a tezaurului literar și cultural, moștenit de la înaintașii poporului nostru.

Chiar a doua zi după apariția articolului în ziar tovarășii I.C. Varticean, I.D. Ceban, istoricii  N.V. Berezneakov, I. Budac, A. Babii au declanșat un tărăboi infernal, precum că eu „am idealizat” chipul lui C. Stere, vorbind în numele Academiei (dar eu am vorbit nu în numele Academiei, căci nu ea mi-a sugerat să scriu un articol despre Stere, ci în numele meu personal, în calitatea-mi de candidat în științe filologice), precum că eu am încercat „să înalț un monument naționalistului C. Stere”, cel care „a trădat și a vândut Basarabia românilor” etc., etc.”.

Publicarea articolului despre Constantin Stere a fost considerată culmea impertinenței autorului. O întreagă canonadă de critici s-a abătut asupra lui Ion Vasilenco, care a culminat cu o nouă internare în spitalul de psihiatrie. Ce a urmat? 17 ani de nemaipomenit calvar, mai mult decât anii de agonie ai lui Eminescu (șase la număr, 1883-1889)! Iar pe data de 7 martie 1977 savantul a hotărât să-și curme suferințele prin autodesființare. Tragică decizie, provocată de un regim inuman.

Viața și activitatea științifică a lui Ion Vasilenco sunt pentru noi un model de eroism și de suprem sacrificiu în numele propășirii culturale a poporului nostru. Să nu-l uităm, să-i cercetăm opera și să-i cinstim necontenit memoria.

 

Veronica BOLDIȘOR,

scriitoare, muzeograf, MNLR

 

 

 

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE