Despre unele amintiri și lucruri care mă bucură

La o anumită vârstă omul își amintește de copilărie ca de o frumoasă și minunată împărăție unde nu mai poate să se întoarcă. Nu e numaidecât să ajungă bătrân și singur ca să-i apară în față chipul tânăr al mamei care l-a legănat și l-a iubit ca nimeni alta. Ori de câte ori face câte o năzbâtie, se rușinează în sinea lui și se întreabă cam ce ar fi zis mama, că de zis are cine acum să zică: nevasta, copiii care au ajuns mari, prietenii, vecinii etc.

Diferența între mustrarea pe care ți-o dădea mama, pe care ți-ar da-o și acum dacă ar mai trăi, și datul cu părerea al celor apropiați sau celor mai puțin apropiați este însă una colosală: cuvintele de certare ale mamei conțineau de la bun început și iertarea, lacrima ascunsă într-un colț de basma după ce-ți trăgea câteva palme peste fundulețul care întotdeauna crește și se dezvoltă substanțial însemna părere de rău. Dar dacă altfel nu ajungea la mintea ta de copil…

Nu prea ajunge nici acum, când îți pare că ai trăit și ai învățat multe, ai studii universitare și postuniversitare, dar tot mai faci câte-o prostie ca să nu te plictisești și să nu mori de urât. Când mai calci pe câte o greblă, uneori pusă de cineva pe care, credeai, îl cunoști de o viață, începi să regreți că nu vine mama cu vărguța ei „să te miluiască”, să-ți bage mințile în cap și să te îndrepte pe calea cea dreaptă. Dacă nu o fi cumva târziu și nu ai luat-o razna, căci mari mai sunt ispitele, dorințele și, de aici, nesăbuințele unui om care s-a îndepărtat, încet-încet, de împărăția copilăriei. Și care ajunge, uneori fără a fi cu totul bătrân, în mintea copiilor.

Despre faptul că mama este, în primul rând, ființa care vrea să te vadă ajuns „om mare”, primul la învățătură, primul în toate lucrurile „de ispravă și de iznoavă” nici nu se mai discută. Perceperea intuitivă a acestui adevăr m-a făcut, probabil, să-mi completez agenda la începutul clasei întâi până la… 117 septembrie. Iar la sfârșitul trimestrului, pentru că mi s-a părut că prea puține note mari am în tabelul semnat de învățătoarea noastră Olga Iustinovna, să-mi mai adaug câte un „cinci”, pe atunci cea mai înaltă notă, la… biologie, geometrie, desenul liniar, astronomie și altele.

Că nu prea înțelegea mama, „mămunea”, de ce, încă din clasele primare, mâzgăleam câte o ”poezie” e cu totul altă treabă. Îi cam încurcam planurile de a crește din mine un om serios, cu profesie serioasă, serios cum nu se mai poate, dar mă lăsa să citesc, inclusiv rusește, tot ce se găsea în biblioteca școlară și în cea a satului.

Când a văzut că „înregistrez succese” la olimpiadele raionale de limbă și literatură, că îmi mai publică vreo poezie „Tânărul leninist” sau „Scânteia leninistă”, m-a lăsat cu totul în pace „în stihia mea”. Oricum era bine, căci nu dorea să rămân „la sapă”, iar o bucată de pâine se găsește și pentru un om care, în „loc să se descurce în viață”, citește și scrie, scrie și citește…

Dorul de mamă, de copilărie și de anii de școală cred că m-a făcut să nu uit de copii și să-i bucur, la întâlnirile din școli sau biblioteci, cu câte o epigramă școlară. Râsul lor sincer, aplauzele „furtunoase”, bucuria pe care o trăiesc când ascultă un alt fel de creație literară, ce nu se predă în școli, mă cuceresc și mă obligă să scriu și pentru ei, și despre ei.

O oră petrecută cu puștii sau cu liceenii, care „gustă” și epigrame pentru cei maturi, mă bucură enorm. De obicei, încep cu epigrama „Măgarul la oglinda apei” pe care am scris-o și am publicat-o, când eram și eu elev, în „Literatura și arta”:

Privindu-se cu îngâmfare,

Măgarul zise ofensat:

Cine-o mai fi și boul care

Privește-n sus așa holbat?!…

Copiii din clasele primare de la țară știu mai bine ce înseamnă să umbli cu uratul, să te bucuri de un leuț sau, lucru mai rar întâlnit acum, de un colăcel copt în cuptor. Peste ani, m-am întrebat cam ce i-o fi trecând prin cap vreunui copil din aceștia, fiind, poate, chiar eu însumi „eroul” acestui catren:

Sunt mic, dar merg cât ține satul

La-nvățătoare cu uratul;

De n-are bani, eu am s-o rog

Să-mi șteargă-un „doi” din catalog…

Notele mari, se știe, îi bucură foarte mult pe copii. Despre aceasta mi-a amintit un profesor de matematică, trecut de șaptezeci, dintr-o școală sătească: „Vedeți copiii aceștia? Mi-s foarte dragi, dar ei spun că „am draci”, pentru că nu le pun note de care își doresc, adică mari. Eu însă vreau să-și merite nota și s-o prețuiască. Ca să nu ajungă, ca mulți alții, în funcții înalte, dar neștiutori de carte”.

Cu tot respectul pentru bătrânul profesor de la țară, care îl înlocuia pe altul tânăr plecat „la munci” în străinătate, am scris ad-hoc acest catren pe care i l-am dedicat și l-am spus la acea întâlnire:

Copiii spun că are draci,

C-așa-s copiii, ce să-i faci?

Și chiar e drept că-i are, deci,

În toată clasa vreo treizeci…

Această epigramă școlară și încă altele vreo câteva sunt nelipsite la întâlnirile cu copiii. Mă refer și la cea semnată de regretatul Ion Ciobanu din Costești, Râșcani, intitulată „Dialog între mamă și fiu”:

Treci, măgarule, la treabă

Că m-am săturat și gata,

Iar feciorul o întreabă:

Cine, mamă, eu sau tata?!…

Și la una auzită din epigrama românească:

Din străfundurile minții,

Este vine să reții:

Vai și-amar e de părinții

Ce n-ascultă de copii!

Dar și la una care-mi aparține, menită să ia în derâdere „bărbăția” micilor fumători de prin școli:

În holul școlii dacă-i scris

„Fumatul este interzis!”,

Gândesc elevii fumători

Că scris e pentru profesori…

Pentru că sunt tată de fată și băiat, nu uit să spun și o epigramă dedicată copiilor mei:

Cu ce a fost și am avut

V-am ridicat și v-am crescut,

Dar foarte greu v-am educat

Că tare mi-ați mai semănat.

Plus una adresată doar fiului meu:

De vrei s-ajungi în lumea cultă,

La-nvățătura-mi ia aminte:

Când bagi în cap știință multă,

Mai lasă loc și pentru minte.

Acum, la încheiere, îmi aduc aminte și de o întâlnire cu copiii din satul meu natal, Hiliuți, Râșcani, care m-au întrebat dacă și copiii mei scriu poezii sau epigrame. „Copiii mei sunt oameni normali, adică serioși, cum înțelegea că trebuie să fie copiii și să crească mari bunica lor, adică mama mea”, le-am răspuns acestora.

Pentru a-i convinge însă că am reușit în viață și, în ceea ce mă privește, n-a fost zadarnică munca profesorilor mei iubiți, le-am spus și acest catren pe care îl zic, de asemenea, și la alte întâlniri:

Profesori buni, dorindu-mi bine,

Ghidați de-un spirit altruist,

Au vrut să facă om din mine,

Dar am ajuns epigramist…

PS: Pe 12 iunie se împlinesc 23 de ani de când maică-mea, Dumnezeu s-o odihnească, a plecat la cele veșnice. De acolo de sus, cred că vede că încă mai încerc să devin un om serios, poate și bogat, dar observ atâta lume serioasă în jur, încât nu-mi prea reușește…

PPS: Pentru cititorul matur, spre a fi mai bine înțeles, voi finaliza tableta de azi cu o epigramă a lui Mircea Trifu, având titlul „Umorul, ruda săracă a literaturii:

La masa rudei mai bogate

Sunt multe feluri de bucate,

Dar cine vrea să și petreacă,

Se duce tot la cea săracă.

Las’ să vă convingă măcar acest clasic al epigramei românești că umorul, epigrama în mod special, sunt necesare și înlocuiesc, vorba lui Efim Tarlapan, medicamentele costisitoare. Despre faptul că epigrama trebuie totuși să fie inclusă  în manualele școlare voi scrie altădată, într-o altă tabletă…