Pentru toate avem a răspunde

Doar un trunchi viguros de copac putea fi sprijin fizic şi spiritual poetului Liviu Damian. Maestrul Aurel David ni-l prezintă legat de pământ prin copac, prin rădăcinile lui. Doi titani ai culturii naţionale cum ar fi putut să se împământenească mai strâns? Iar frunza pare să cadă… pare să plutească… Este şi ea de veghe în creaţia amândurora.

Şi iar e trist poetul. Poate prea trist. Încrâncenat. Îngândurat. Când plâng mă opresc şi mă ţin / de-o creangă, de cerul senin / de-acei care pleacă şi vin.

Privirea-i concentrată răzbate până dincolo… unde nu-i decât cuvântul, versul. O rază căzută accidental pe cămaşa de nuanţă acaju ar părea să-i încălzească inima… roasă de întrebarea: Sunt oare azi cum am visat să fiu? / Mereu nespus ceva în piept rămâne, / Amân răspunsul iarăşi pentru mâine, / Şi uit că mâine poate fi târziu.

Inspirat, poetul întreabă: Dar dacă n-ai purta un nume / şi dacă nu mi te-aş cunoaşte / ce rost ar mai avea pe lume / chiar cumpăna care mă paşte?

Tainica legătură dintre poet şi copac… dăinuie: Şi dacă se pierde râul / cu tot cu izvoare în luturi / cine să poarte, teiule, / floarea ce-o scuturi?

Poetul se mai întreabă: Ne căutăm cu disperare / ne despărţim cutremuraţi. / De unde-atâta grabă oare?… Ştim noi că-asemeni clipe sfinte / vom întâlni în viitor/ când până şi trecutul minte?

Poetul vine cu o altă întrebare: Fragmente din clipa ce vine/ Când plec dintre voi şi mă trec. / Fragmente din lume, din mine / Dar unde-i cuvântul întreg?

Şi iată răspunsul: Pentru toate avem a răspunde… Sinceritatea îl domină, poetul crede în ceea ce spune: Cine vede-un rău şi tace / ca şi cum nu l-a văzut / e părtaş acestei fapte / cât n-ar fi de-ascuns şi mut. Într-un alt vers vine cu o completare: Cine vede-un rău şi sare / să mi-l ia de rădăcini / Chiar de cade, fapta-i creşte. / Spinii lui se fac lumini.

Mă tem că nu ne înţelegem uneori, / Dar dăm din cap în semn de afirmare./ Şi afirmarea asta mi se pare, / Acoperă minciună şi erori…

Iar cu adevărul e mult mai simplu: Adevăru-i adevăr, / De-i frumos ori de-i urât. / Dacă-i pui podoabe, ele / Fac ce fac și-i stau în gât.

Când vorba mă minte alunec din minte / Şi intru supus în infern / decât să vântur pe vânt cuvinte / din marele verb matern.

Maimuţa se uită-n oglindă, / Fierarul se uită-n scântei, / Pescarul – la crapul ce-l prinde – / Şi toţi se privesc doar pe ei… Şi toţi ne privim doar pe noi.

Apoi parcă ne-ar sugera să ne privim pe noi în noi: Să ne privim, mândro, adânc / senini ca frunzele din crâng / că ochii-aceştia dacă plâng / lumina toată-n ei o strâng.

Pentru că altă primejdie ne paşte: Fraţilor, prea cu putere creşte. / Ca o iederă ni se-ntinde pe faţă, / În jurul gâtului se-ncolăceşte, / Şi cu cârcei de inimă s-agaţă. Invidia! Iar mai apoi: Că dacă în viaţă se întâmplă multe / la pietrele de pe morminte sabia se-ascute.

Cu un fel de premoniție poetul ne spune: Grea noapte se lăsă pe lume / când ţi-am şoptit: rămâi cu bine. / Atunci m-ai strigat pe nume / şi se făcu ziuă în mine.

Regretele ar părea să-l afecteze, dar şi regretul e unul poetic: Deşi-am pierdut, am tot pierdut frumos… Deşi-am pierdut, am tot pierdut trăind… Deşi-am pierdut, am tot pierdut bogat… Deşi-am pierdut, am tot pierdut sperând.

Într-un vers dedicat maestrului Vladimir Beşleagă declară: Lăsându-mă de fiare sfâşiat, / am cunoscut deplina libertate. / Ideile s-au luminat cu toate / şi peste trupul meu s-au ridicat.

Apoi, într-un alt vers… se-ntoarce de la vânătoare, în ţeava puştii cu o floare! Cât de actual acest vers! De ce n-am pune flori în ţevile tuturor puștilor din lume!? Oare ce-ar fi? Prea multe flori? Prea multe flori nu există!

Mihaela PERCIUN, scriitoare, muzeograf, Muzeul Național al Literaturii Române