Sloganul Moldovei europene: Jos hotarul de la Prut!

Adevărul nu se compromite neapărat prin minciună, nu se opune neapărat falsurilor dihotomice, nu se testează neapărat cu fake-ul. El poate fi subminat de context, de manipulare și canalizare a gândirii în albia necesară emitentului. Și, bineînțeles, deoarece trăim într-un veac al hermeneuticii, adevărul poate fi relaționat sau diluat prin interpretare. Pentru unul, construirea unui pod în plus între cele două maluri românești înseamnă apropierea malurilor, pentru altul, care vede aici doar „construirea unei vămi în plus” (sic!), astea înseamnă „înstrăinarea malurilor”. Cum să-i împaci? Să distrugi toate podurile (implicit, vămile) dintre frați? Să lichidezi vămile prin reconstruirea cortinei de fier? Să-i înstrăinezi pe toți, definitiv, așa, ca să li se facă dor de neamuri, de neam, de (alte) țări și de Țară, dar… și de Europa, că-i tot încolo?

Până la un punct, acceptând aici (în acest context exact) exagerarea de dragul retoricii și gluma (dar și ironia amară), toate afirmațiile sunt valabile. Dar să nu miști un deget pentru demolarea hotarului și, în același timp, să-i critici pe alții, că dărâmă zidul… de la alt capăt decât vrei tu, e o ipocrizie. Îi mai pot înțelege pe tinerii, nerăbdători, care știu mai bine decât toți ce trebuie de făcut (abia așteptăm s-o facă!), dar cei care au trecut cumva prin viața acestui ținut timp de trei decenii „independente” (ba, unii, și prin politică) și nu au reușit mai mult decât politicienii de azi, ar trebui să fie mai atenți la propriul discurs. Să compare fapta (recte: rezultatul activității) lor cu a actualilor și să ne spună unde au fost ei mai buni. Sau: cine dintre favoriții lor, politicienii care ni s-au perindat timp de trei decenii, au făcut mai mult și mai bine?

Eu salut orice pas care apropie malurile și, implicit, contribuie la integrarea sistemelor economice și comunicaționale, fie și – deocamdată – așa cum se integrează cultura națională, azi chiar una fără hotare. Aș menționa, în context, un detaliu care, nu știu de ce, scapă comentatorilor noștri politici. De vreo doi ani, cu toate complicațiile și crizele interne ale celor două state românești, cu schimbarea de guverne în fiecare dintre ele (iar în România asta însemnând și reconfigurarea politică a guvernării), relațiile dintre România și Republica Moldova (la nivel de președinție, parlament și guvern) au fost constante și benefice, în primul rând, malului basarabean. Niciodată acest principiu fratern nu a lucrat atât de consecvent. Bineînțeles că el se datorează și contextului, și atitudinii prietenoase ale guvernărilor actuale, dar și anturajului internațional, geopolitic. Mi-aș dori ca această atitudine să fie constantă, indiferent de culoarea politică a guvernelor de la București sau Chișinău. Ar fi bine ca acest principiu să fie fixat în tratate și în legislație. În Constituție, da. Un fel mic NATO local: orice atentat (ideologic, politic, economic, militar) la integritatea sau stabilitatea vecinului să fie considerată atac la propria integritate.

Nu e nimic deosebit în ceea ce am vrut să propun aici. Deoarece, de vreme ce discutăm de interpretare, discursul Maiei Sandu din piață, în fața moldovenilor europeni în aspirații, se reduce, pe o anumită dimensiune, la sloganul pe care l-am afișat în titlul acestui editorial: „Jos hotarul de la Prut!”. Or, atunci când afirmă că „moldovenii trebuie să fie europeni nu doar în valori, așa cum suntem azi, ci și în acte”, asta presupune că, pe lângă respectarea principiilor lumii civilizate, pe lângă alinierea la acordurile și legislația UE, noi trebuie să devenim europeni „și în acte”, asta însemnând identitatea europeană declarată, recunoscută. Adică: lichidarea frontierelor și a vămilor, inutile, după cum sunt ele inutile în interiorul Uniunii Europene. Pentru că, bineînțeles, orice integrare europeană și orice drum european al Republicii Moldova duce prin România.

Aici și acum, lucrurile sunt mai limpezi decât oricând. O înțeleg nu doar unioniștii declarați, ci și adepții integrării europene, dar, mai important, o înțeleg și o recunosc și politicienii în funcție, atât cei de la București, cât și cei de la Bruxelles, și cei de la Chișinău. România devine forța motrice pentru apropierea malurilor de Prut, care, odată unite, ne-ar aduce în România și în Europa, concomitent. O fi fiind posibilă și calea inversă (mai întâi unirea, apoi integrarea europeană)? Bineînțeles, nicio variantă nu se exclude. Dar pentru asta e nevoie de efortul celor care pledează pentru o altă soluție. Doar să fie reală și să aibă susținerea necesară. Or tocmai asta spunea Maia Sandu în interviul recent acordat postului Euronews România: aderarea la NATO și Unirea cu România nu se exclud din agendă, doar că ele trebuie să aibă susținerea necesară.

Și încă ceva, poate cel mai acut impediment – în toate trei versiuni ale parcursului nostru european: Integrarea, Unirea sau intrarea în NATO peste noapte, nu se elimină automat toate problemele: Tatarbunarele noastre ipotetice, absolut reale, absolut posibile, abia așteaptă semnalul de la Moscova, ca să distorsioneze și să compromită orice tentativă de a ieși din raza defunctului imperiu, azi în agonia cea mai periculoasă pentru vecini. Vom putea înlătura însă acest impediment doar prin coalizarea tuturor forțelor antiimperiale. Nu e de glumă. Și capriciile estetului, pieptănat în nuanțe și cărări patriotice, în vreme de restriște sunt criminale.