Tatiana Gălușcă – 30 de ani de la trecerea în eternitate. George Meniuc și Tatiana Gălușcă: corola epistolară a unei mari iubiri

1069
0
George Meniuc în anii `70. Colecția Fotografii, nr. inv. 9723, MNLR

 În colecția „Manuscrise” a Muzeului Național al Literaturii Române se păstrează o impresionantă corespondență dintre scriitorul George Meniuc și folclorista Tatiana Gălușcă, începută în anul 1972 și întreruptă de trecerea la cele veșnice a scriitorului, pe 8 februarie 1987. Până la această corespondență delicată, subtilă, mișcătoare, între cei doi epistolieri s-au înșirat necruțător tocmai 32 de ani de tăcere, ani în care nu au știut nimic unul de celălalt.

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

 

George Meniuc student, 1940. Colecția Fotografii, nr. inv. 4723, MNLR

Se cunoscuseră în vara anului 1939, în timpul unei expediții folclorice organizate de Petre Ștefănucă în satele Vâprova și Dâșcova din județul Orhei. De cum s-au văzut, între ei s-a aprins acea scânteie divină care crește neîndoios într-o dragoste mare, unică, irepetabilă. În toamna aceluiași an George îi face o vizită Tatianei la Tulcea, unde aceasta profesa și unde aduna folclor, fapt evocat mai târziu în mai multe scrieri meniuciene, dar și în corespondență.  În luna mai a anului 1940 proaspătul absolvent al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București merge în satul de baștină al Tatianei, Izvoare, județul Soroca, și îi cere mâna de la părinți. În scrisoarea din 6 iunie 1987 a Tatianei Gălușcă către Arcadie Suceveanu, după patru luni de la trecerea la cele veșnice a lui George Meniuc, ea va mărturisi, printre altele: „Era vorba să ne căsătorim, ne-a despărțit războiul, eu am rămas în țară, primind un post de profesoară de limba română la Tulcea. Ne-am scris în fiecare zi – până atunci”. Ce a urmat după „atunci” pentru cei doi îndrăgostiți este caracteristic pentru foarte mulți români din Basarabia – despărțirea pentru totdeauna de ființele cele mai dragi! Despărțire pecetluită de odioasa frontieră de pe Prut, instalată de sovietici pe 28 iunie 1940. Fiecare dintre ei și-a urmat destinul dramatic, precum aflăm din corespondență și nu numai din aceste scrisori-confesiuni. George Meniuc, tânărul și promițătorul poet și eseist, va avea de înfruntat viața întreagă un mediu ostil creației. I-a fost greu, mai ales din punct de vedere psihologic, mai ales în anii ̓40 – ̓50 ai secolului trecut, când proletcultismul făcea ravagii în RSS Moldovenească. În acei ani el, vechiul „cadranist” cu vederi de stânga, n-a fost cruțat, ci mereu atacat, deopotrivă cu ceilalți scriitori basarabeni cu studii interbelice, de către „camarazii” de condei care n-aveau studii serioase și care-i urau de moarte pentru inteligența, erudiția, superioritatea lor. Invocăm aici doar două din numeroasele exemple de hărțuire a scriitorilor Bogdan Istru, George Meniuc, Liviu Deleanu, Andrei Lupan și Leonid Corneanu. Este vorba, mai întâi, de adunarea închisă a organizației de partid a scriitorilor din RSSM din 7 august 1948, prezidată de un oarecare Lukianov A.M., avându-l ca secretar al adunării pe scriitorul transnistrean Iacob Cutkovețchi. Iată ce „perle” ieșeau din gura scriitorilor „fruntași”:

Тов. Дариенко: Богдан Истру, в стихотворении Închinare дошёл до предельной наглости, до открытого призыва построить Пантеон, то есть гробницу тов. Сталину при жизни.

         Тов. Чобан: Пантеон слово означающее место погребения людей. Значит Богдан Истру готовил при жизни могилу нашему вождю тов. Сталину. Страшно даже говорить, товарищи, до чего дошёл этот так называемый молдавский поэт. (…) Я предлагаю срочно пересмотреть творчество таких писателей как: Истру, Лупан, Менюк, Корняну и Деляну.

Casa Scriitorilor, adunarea Secției poezie, 28 iulie 1975: Ion C. Ciobanu, George Meniuc, Ion Vatamanu, Andrei Burac, Leo Butnaru și Victor Prohin. Colecția Fotografii, nr. inv. 4855, MNLR

Iar în anul 1959, imediat după plenara comitetului central al partidului comunist din RSSM, când a început „vânătoarea de vrăjitoare”, prilejuită de directiva prin care se cerea depistarea și pedepsirea „naționaliștilor români latenți”, Emilian Bucov preciza într-o cuvântare-delațiune: Менюк не тот человек, за которого он себя выдаёт. Ни жена, ни все другие товарищи, не знают его настоящую биографию до 1940 года, в которой много тёмных пятен.(…) Будь я Буков не таким добрым человеком, то Менюка давно не было бы в Кишинёве.

George Meniuc și Vasile Vasilache la subotnic, 21 aprilie 1973. Colecția Fotografii, nr. inv. 4425, MNLR

Nici viața personală a lui George Meniuc, după despărțirea de Tatiana Gălușcă, n-a fost mai liniștită. În niciuna dintre femeile, cu care a încercat să-și facă un cuib, un adăpost contra intemperiilor sociale și politice, n-a regăsit-o pe „frumoasa lui din Deltă în lotca de pescar”, precum o va numi pe Tatiana în poezia „Cântec de olar”, scrisă în 1970, când încă nu știa nimic despre soarta ei de după război. Până la regăsirea lor, din nefericire doar epistolară, vor mai trece doi ani. „Gurile rele” susțin că Lidia Mișcenko, alături de care scriitorul a conviețuit 23 de ani, a făcut parte din desantul femeilor sovietice, pregătite de către serviciile secrete imperiale în orașele Kostroma, Minsk și Dumnezeu știe încă pe unde și trimise în teritoriile ocupate de URSS după încheierea războiului, pentru a fi „tovarășe de viață” ale intelectualilor indezirabili, ale „dușmanilor latenți”, suspectați de lipsă de loialitate față de puterea sovietică. O fi fost așa sau nu, e greu de spus, dar în una din răbufnirile nervoase, din accesele de sinceritate ale lui Meniuc, pe care și le permitea doar în corespondența cu cei mai devotați și mai vechi prieteni, printre care a fost și Nicolae Romanenco, el afirmă: „Aș vrea să văd Moscova, marea, munții. Dar mă ține pe loc casa. Și în timpul când era în viață Lida, mă ținea pe loc casa. Am fost mereu paznicul ei, o jertfă, am păzit-o ca un câine, iar Lida pleca unde vroia.(…) Femeia aceasta mi-a otrăvit ultimii ani. Oare e normal că marile mele energii creatoare s-au dus de râpă în casa asta de pe „Ufimskaia”, în care am vârât atâția bani și atâția nervi spre a servi unei familii de venetici, străini sufletului meu în toate sensurile?” (Fragment din scrisoarea adresată lui Nicolae Romanenco pe 10 iulie 1984). Într-un alt acces de sinceritate, cel din scrisoarea în limba rusă, adresată aceluiași Nic. Nic. (Nicolae Romanenco), datată cu 28 martie 1985, George Meniuc se confesează prietenului său: Ты знаешь, что на протяжении 23 лет, благодаря писателю гуманиста Л. Мишченко, я своей дочери не оказал ни разу никакого внимания. Всё это было абсурдом и жестокостью.

Mi-a venit să cred „gurilor rele” și atunci când am descoperit în Fondurile Muzeului Național al Literaturii Române o scrisoare nedatată, pe care Lidia Mișcenko i-a trimis-o Tatianei Gălușcă, după ce aceasta și-a regăsit prietenul tinereții, fie doar epistolar, în anul 1972. Iată un fragment din scrisoare: Дорогая Таня! Старые друзья мужа – мои друзья.(…) Мы договоримся с Вами так: я рада, что Вы с Жоржем наладили переписку, – и Вы постарайтесь не забыть, что моё отношение к Вам самое дружеское, самое искреннее и сердечное. Хорошо? Toate bune până aici, dacă n-ar fi urmat: Жорж читает мне Ваши письма, мы с ним добрые друзья…. Oare ce a simțit Tatiana Gălușcă când a citit aceste rânduri mincinoase? (George Meniuc nu-i citea soției scrisorile Tatianei. Lidia Mișcenko deschidea plicurile și citea răvașele, când acestea ajungeau la destinație, cu de la sine putere, în lipsa și fără asentimentul scriitorului. De altfel, ea îi controla întreaga corespondență, în cel mai autentic stil kaghebist!). Dacă le raportăm la timpurile noastre, ar fi de parcă cineva ți-ar afla parola adresei electronice și ar da năvală peste intimitatea ta!

O dovadă a justeței acestei concluzii e și corespondența dintre Tatiana Gălușcă și George Meniuc, care a durat un deceniu și jumătate: tandră, frumoasă, palpitantă, curată, dar care revendica respectarea intimității lor. Pentru că această corespondență, care se păstrează în colecția „Manuscrise” a Muzeului Național al Literaturii Române, a devenit un bun public (vezi volumul „George Meniuc. Pagini de corespondență”, Chișinău: Grafema Libris, 2010, ediție apărută sub auspiciile Muzeului Național al Literaturii Române. Ediția a doua, revăzută și completată, este în pregătire pentru editare la muzeu), vom ilustra aserțiunile de mai sus, publicând câteva fragmente din răvașele celor doi protagoniști care, adunate la un loc, formează corola epistolară a unei mari iubiri.

 

Dragă Taniușă!

Vai, ce târziu mi-ai scris, ce târziu! N-am fost în București de 32 de ani și nu mi-am văzut prietenii, trăiesc în Chișinău ca Daniil Sihastru și nu plec nicăieri. Din primăvara lui 1940, când ne-am văzut ultima dată în satul tău, într-adevăr, parcă au trecut secole. Ultima scrisoare, cu cerneală roșie, ca un strigăt de despărțire, ți-a fost trimisă în iunie 1940, la Tulcea. Ai primit-o?(…)

Tu știi cât te-am iubit și această mare iubire a lăsat o urmă adâncă în creația mea. Ți-am trimis ieri Scrierile mele în două volume și dacă vei citi atent Miorița, Tinerețea – un cântec al soarelui, poeziile Fior, Preludiu, Baladă, vei observa ușor această dâră de lumină ce-ai lăsat-o tu în paginile mele.(…)

Tatiano, când îmi vei scrie, nu te grăbi, nu-ți răvăși gândurile. Scrie-mi domol și cu socoteală, așa cum ar depăna mătușa Ioana o poveste de demult. Scrie-mi îndată. Nu tărăgăna condeiul.

Te sărut și te îmbrățișez, o clipă (poate și două).

George.

(28 septembrie 1972)

 

Dragă Tatiana,

Îți mulțumesc pentru frumusețea sufletului ce mi-o dărui în scrisori. (…) Mi-ai scris că a fost un timp când credeai că te-am dat uitării. Niciodată nu te-am dat uitării, dar am trăit o altă viață, cu o mare risipă de timp pe lucruri de nimic. Sunt lucruri pe care nu le pot scrie în scrisori, ele se cer povestite pe îndelete, între patru ochi. Țin minte scrisorile tale aproape textual, doar ne scriam zilnic, țin minte surâsul tău plin de bunătate, vioiciunea și râsul tău. Și mai ales Tulcea o țin minte. Trebuie să-ți spun că în Caloian mai este o fărâmă din tine.(…) Zilele acestea îți voi trimite unele cărți și cele două fragmente de roman publicate în reviste. Voi căuta și cărți de folclor. Și în general, nu te voi mai lăsa în pace.(…)

Acum e ora 3 de noapte. Și, ca la cămin, mi-e foarte dor de tine.

Cu drag, George.

P.S. Nu știu când voi putea veni la București. Se cer multe formalități și am oroare de ele. Dar voi încerca la anul, probabil, prin Moscova. Mai este o posibilitate – pe linia ziariștilor – să plec vara în Bulgaria, la mare. Tu vei putea veni? Până atunci mai este timp.

(6 octombrie 1972)

 

Nota bene. George Meniuc și Tatiana Gălușcă nu se vor mai întâlni, deși planuri în acest sens și-au făcut de mai multe ori. Nici orașul tinereții și al studenției – București – George Meniuc nu-l va mai vedea.

 

Dragă Tatiana,

Scrisorile tale m-au răscolit, toate zilele și nopțile acestea mă gândesc la tine. Tu ești singura femeie care m-a iubit cu adevărat. Dar se vede că o ursită rea ne-a despărțit. Tu-mi scrii că ai plâns trei zile. De ce să plângi? Doar aș fi putut să mor în război.(…)

Adu-ți aminte cum spuneam atunci în scrisorile mele, că vreau să plec cu tine vara în munți, acolo să ne iubim. O singură dată am fost la Piatra-Neamț. Și până astăzi îmi stau în față munții aceia. Tu ai cules folclor și nu numai asta, ai trăit acolo. Tu și Ovidiu Bârlea ați fost în Țara Oașului, apoi în munții Bucegi. Cum vă invidiez că ați colindat asemenea plaiuri. Dacă aș fi umblat cu tine (dar ursita cea rea n-a vrut), aș fi scris bucăți extraordinare. Așa că eu am de ce să mă tângui, dar tu? Tu ai strâns „o căruță de folclor”, cum zici, ai imaginea întregii țări în suflet!(…)

Îmi vine să te cuprind, să simt cum îți miroase părul a fân cosit, să te mângâi pe mâini și pe picioarele obosite de atâtea drumuri, să mă uit în ochii tăi ce-mi luminau tot sufletul, pentru că flacăra aceea din tinerețe mai arde și acum.(…)

Ceva liric și furtunos este în făptura ta. Te sărut, te dezmierd. Îți mulțumesc că mi-ai adus răsuflarea codrilor și cântecul râurilor, ca să-ți adulmec pașii ca un Faun înnebunit de dorințe. Ai rupt din eternitate o stea ciudată și ai adus-o să ardă deasupra casei mele…

Te îmbrățișează

George Meniuc.

(10 octombrie 1972)

 

Prietena mea neuitată, zâna mea cea bună,

…Trebuie să-ți spun pe șleau că îndârjirea mea de altădată începe să scadă. Când îmi recitesc poeziile din tinerețe, îmi vine să bocesc. Citește Interior cosmic și Imaginea în artă, compară-le cu tot ce-am scris mai târziu, după război, și vei fi năucită de contrastul dintre ele. Parcă mi-am pierdut cheile de la casa mea și, apucând la nimereală altele, m-am trezit într-o casă străină.(…)

Ah, Tatiana, de câțiva ani sunt zguduit de moartea mea! Voi învia oare?

(iulie 1974)

 

Dragă Tatiană,

Am auzit la telefon vocea fiului tău (o voce plăcută) și m-am gândit că el ar fi putut fi fiul meu… Și deodată a intrat seara în casă, mi s-a făcut frig și m-am dus la subsol ca să aprind focul. Dar acolo gândul m-a urmărit mai departe, ca să-mi amintească insistent și necruțător că toată viața am fost lipsit de-o mângâiere femeiască, tocmai de care am avut cea mai mare nevoie. Și din subsol am ieșit afară, în grădină, unde toamna ofta, despletită, șuie. Numai Danca, cu instinctul ei de cățea, a simțit ceva în pașii mei, s-a apropiat de mine și m-a atins de mână cu botul ei rece. Toamna plângea în grădină.

Cu drag, al tău

George Meniuc.

(14 noiembrie 1974)

 

Dragă Tatiana,

…Viața a trecut, zici adevărat. S-a dus în depărtări ca să nu mai revină niciodată. Am avut o tinerețe zbuciumată, dar frumoasă, nobilă, cinstită. M-am grăbit să mă despart de tine și regret foarte mult de pasul făcut. Ai dreptate când scrii că am putea unul altuia să fim de folos. Folclorul te-a îmbogățit sufletește, te-a făcut o personalitate, o femeie rară, cu totul deosebită de alte femei. O prietenă, o tovarășă de drum ca tine mi-a lipsit toată viața. (…) Regret foarte mult că te-am pierdut abia descoperindu-te într-o toamnă ploioasă pe Dunăre…

Scrie-mi, nu mă uita.

Cu drag,

George Meniuc.

(1986)

Reproducem și un fragment dintr-un răvaș al Tatianei Gălușcă, unul dintre ultimele, adresate lui George Meniuc:

Dragă George,

Scrisorile tale și cuvintele sacre pe care mi le-ai spus de-a lungul anilor îmi dau un sens vieții. Am început să lucrez la Miorița datorită ție, dragul meu prieten. Am o viață foarte grea, ți-am scris, deși regret, tu nu trebuie să mă vezi decât cu părul fluturând în vânt, râzând mereu, îmbătată de viață.(…)

Avându-te pe tine, voi învinge.

Scrie-mi, nu mă uita și păstrează-ți sănătatea că trebuie să ne vedem.

Cu drag,

Tatiana.

(22 noiembrie 1986)

Nu s-au mai văzut! În noaptea de 7 spre 8 februarie 1987 George Meniuc părăsea această lume, strămutându-se în alta, în care nu există loc pentru suferință și durere.

Veronica BOLDIȘOR, scriitoare, muzeograf, MNLR

 

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE