Despre Înviere, despre Adunarea Națională și despre supraviețuire

Rotirea în cerc înseamnă și inutilitatea eforturilor mici (pentru ruperea de pe orbită e nevoie de fluxuri energetice deosebite), și destin implacabil, și călcatul în aceleași gropi, dar și eterna regenerare, ca o compensare. Ne mai pândește blestemul identitar și al împăcării cu noi înșine. La asta mă gândeam citind comentariile – extrem de diferite – la propunerea Maiei Sandu de a convoca o întrunire a cetățenilor întru susținerea parcursului european și descurajarea agenților de influență ai agresorului.

Cine își mai amintește de Marea Adunare Națională de acum trei decenii și jumătate? Unii o consideră unică, nerecunoscându-le pe toate celelalte. Din păcate însă, nu a fost nici ea unică și nici definitivă în scopurile ei. Problemele ce țineau de identitatea lingvistică mai persistă și astăzi, după recenta – se părea definitiva – decizie legislativă privind limba română. Cineva mai contestă invocând niște chichițe juridice, exact așa cum adineaori a fost contestat cu succes (și relativizat până la disoluție totală!) simbolismul limpede și macabru al panglicii aducătoare de moarte în estul Ucrainei.

Compensator, acea primă Mare Adunare Națională (cu trimiterea, ușor exagerată, la adunarea de la Alba Iulia) ne-a dat iluzia unității naționale. Cei care au participat la ea (fie pozând de la tribună, sub – încă viu – monumentul lui Lenin, fie topindu-se în masa din jurul Arcului de Triumf ) aveau să se manifeste ulterior în mod foarte diferit: unii au profitat de democratizare și renaștere națională tot așa cum profitaseră anterior de funcțiile oferite de puterea sovietică, iar alții au rămas anonimi, și până la, și după; unii au visat modeste reforme democratice în cadrul RSSM, alții vor cere independența; unii au insistat pe ideea Unirii, alții vor Moldova independentă, în cadrul UE. Și toate aceste puncte de vedere vor fi expuse tot mai violent, tot mai contradictoriu, anulând orice șansă de discuție (nu mai vorbim de împăcare). Și, ca să avem tot tacâmul, cele mai aprigi disonanțe s-au declanșat în sânul adepților unor idei similare: între unioniști, între suveraniști-separatiști, între adepții unei societăți democratice, de model european.

Și când te gândești că esența acelei Mari Adunări era una menită să deconspire mitul Turnului Babel. Or esența totalitarismului de tip sovietic, care ne-a ținut în sclavie spirituală decenii bune, se baza tocmai pe acest principiu fratricid: dezbină și stăpânește! Adunarea își propunea să pună la punct o problemă identitară națională: cea lingvistică. În limbaj actual, asta s-ar numi: o problemă ce ține de comunicare. Or parabola Turnului Babel nu e atât despre limbi diferite, cât despre neînțelegere, despre imposibilitatea comunicării.

Consecutiv, nouă ne trebuie – azi – o întrunire națională, inclusiv pentru a riposta vizibil și fără echivocuri dușmanului care stă nu doar la porțile cetății, ci o minează din interior, prin mercenarii ei. Nouă ne trebuie o întrunire care să demonstreze lumii ce ne așteaptă în spațiul civilizației că noi dorim cu adevărat această ascensiune și că suntem gata de efort și de sacrificii pentru asta. Adunarea ar mai însemna că nu ne lăsăm pradă provocatorilor (și mercenarilor adversarului, da) și că ne putem mobiliza, dincolo de, fireștele într-o societate democratică, opinii și preferințe politice diferite. Dar această adunare mai poate să însemne că noi putem să fim împreună, că poate să existe o coeziune, o unitate națională, o idee care să ne adune.

În fine: despre ce este Învierea, în ultimă instanță? Pentru panteismele precreștine ea însemna nu doar comuniunea cu întreaga Natură (până la identificare totală), ci și eterna regenerare, ceea ce dădea sens existenței, indiferent de riscuri și de șanse. Pentru creștinii habotnici asta-i formula supremă de sacrificiu în numele credinței (care se răscumpără în transcendență). Pentru toată lumea, de la precreștini la post-creștinii ateiști, gnostici și/ sau agnostici, Învierea este semnul supra-divin absolut: niciodată nu e prea târziu, niciodată nu e fără rost. Niciodată nu lăsa mâinile în jos de disperare. Pur-creștinește, disperarea este adevăratul mare păcat. Or întotdeauna există o lumină, o șansă. Fie și irațională, fie și dincolo de toate șansele reale, fie și (doar) în transcendență.

Sărbători pline de lumină!