Arhiva lui Polichinelle sau cât de secrete mai sunt serviciile secrete?

Știrea numărul unu a săptămânii trecute și a celei curente au fost scurgerile de informații de la Departamentul american al Apărării – mai întâi, în Internet, iar mai apoi, în presă. Publicații notorii și posturi TV cu audiență globală au explorat, astfel, o mină de aur. Documentele desecretizate în mass-media au revelat – aparent! – planurile comandamentului ucrainean, datele despre trupele pregătite de ZSU pentru contraofensivă și planurile acestora, activitățile de spionaj ale americanilor, atât împotriva inamicilor, cât și a aliaților, intențiile Egiptului de a furniza arme Rusiei, detaliile unor întâlniri, negocieri și consfătuiri de taină, specificul relațiilor SUA cu unii parteneri strategici, amănunte despre prezența în Ucraina a unor militari cu pregătire specială din țările NATO etc. În consecință, am aflat lucruri despre care era mai bine să nu știm nimic, cel puțin până la sfârșitul marii bătălii care se dă în Estul și în Sudul Ucrainei.

Tot ce se poate spune acum cu exactitate este că oficialii americani recunosc, fără a specifica totuși, autenticitatea majorității documentelor citate. Ce nu se poate ști precis, în momentul de față, este câte documente anume au fost photoshopate de cei interesați să modifice, în folosul lor, o parte din informațiile prezentate acolo. Este evident, de pildă, că cifrele care desemnează pierderile celor două armate nu corespund adevărului și se contrazic chiar și între ele, arătând diferit în rapoarte diferite. Există și alte informații care par a fi, mai curând, fantezii decât realitate, dar, iarăși, cine dintre oficialii Pentagonului se va apuca acum să spună ce a fost falsificat și ce este autentic? Delimitarea falsului de autentic va dăuna autenticului, iar dacă lași să planeze ambiguitatea, nimeni nu va putea afirma cu certitudine că informațiile despre planurile de război ucrainene, să zicem, ar fi mai adevărate decât acela despre șansele lor de succes, sau invers. Căci dacă planurile sunt falsificate, atunci și șansele de succes ar trebui să crească, întrucât inamicul își va pregăti defensiva acolo unde nu-l va ataca nimeni, iar asta sporește, cel puțin teoretic, confuzia și indecizia din capul generalilor ruși. Echivocul de care americanii se țin scai este, prin urmare, singurul lor mijloc de a preveni, fie și într-o mică măsură, daunele pe care le poate cășuna „scurgerea“.

Tocmai din cauza acestei ambiguități, comentariile care se fac acum în presă trebuie considerate pură speculație, iar coincidența părerilor cu adevărul, pur întâmplătoare chiar și atunci când pare să se bizuie pe cele mai solide argumente. Adevărul unei sau altei opinii va putea fi confirmat abia după consumarea evenimentelor analizate în documentele numite deja de jurnaliști, după modelul consacrat de Wikileaks, Pentagon Leaks. Dar mai important decât adevărul este, repet, faptul că de această ambiguitate suntem conștienți nu doar noi, cititorii de rând ai arhivei lui Polichinelle, ci și, în special, liderii politici și militari ruși, care trebuie să ia niște decizii pornind de la informații greu de verificat.

Ar fi, desigur, mult mai simplu dacă am putea explica totul printr-o ingerință rusească. Dar există câteva contraargumente serioase la ipoteza aceasta: 1. O bună parte din informații ar fi fost mai utile pentru ruși dacă rămâneau confidențiale – ce rost are să previi inamicul că știi despre planurile lui de război? 2. Există, în aceste documente, destule informații care pun într-o lumină foarte proastă Kremlinul și Lubianka, mai ales acolo unde se vorbește despre infiltrarea serviciilor de inteligență americane în structurile puterii de la Moscova. 3. Istoria recentă a serviciilor rusești arată că ele sunt mai pricepute la coruperea de politicieni străini sau la dezinformare și alte operațiuni disruptive decât la informare și contrastrategii subtile. Până și dezvăluirile de care rușii au profitat din plin în anii trecuți s-au datorat inițiativei private a unor inși ipocriți, idioți ori pur și simplu rău-intenționați, precum Snowden și Assange.

Excluzând varianta „rusească“, e firesc să presupunem că scurgerile au fost opera unui nou luptător (sau luptători?) pentru „adevăr“ și „dreptul la informație al oamenilor de pe întreaga planetă“. Iar dacă lucrurile stau așa, e cazul să ne îngrijorăm: când nici măcar războiul declanșat de Putin, unul criminal și care amenință pacea globală, nu îi poate face pe amatorii de „adevăr“ și de „drepturi“ să înțeleagă urmările unui gest atât de iresponsabil și când se găsesc destui admiratori care le dau dreptate acestor „eroi curajoși“, e timpul să ne întrebăm dacă lumea în care trăim nu începe să semene cumva cu un uriaș balamuc. În orice caz, nici casă de vacanță nu este, dacă folosirea unor cuvinte „incorecte politic“ declanșează un val uriaș de mânie, punând imediat dangaua ereziei pe „vinovați“, pe când desecretizarea unor informații vitale de care depinde victoria civilizației și a binelui asupra barbariei și a răului nu deranjează, moral, aproape pe nimeni.