Clinton și Memorandumul

Într-un interviu acordat recent RTÉ (televiziunea și radioul național al Irlandei), Bill Clinton și-a exprimat regretul în legătură cu dezarmarea nucleară a Ucrainei. Semnatar, împreună cu Boris Elțin și Leonid Kravciuk, al Memorandumului de la Budapesta din 1994, care lăsa Kievul fără arsenalul nuclear moștenit de la URSS, fostul președinte american a simțit, brusc, marea povară a responsabilității și, totodată, nevoia de a-și descărca sufletul în public. „[Rușii] nu ar fi comis-o dacă Ucraina deținea aceste arme“, a recunoscut cu amărăciune acesta.

În schimbul bombelor și rachetelor nimicitoare, SUA, Marea Britanie și Rusia s-au obligat atunci să respecte suveranitatea și frontierele noului stat postsovietic, oferind garanțiile de rigoare. Cum s-a respectat acordul, am văzut în 2014, dar mai cu seamă în 2022. A văzut-o și Clinton, care își presară acum cenușă pe cap. Evident, în momentul semnării Memorandumului, nimeni nu putea ști că Rusia va fi condusă, peste câțiva ani, de un kaghebist vindicativ cu minte criminală. Niște experți și politicieni occidentali puteau bănui, totuși, un asemenea scenariu în viitor, dar, obsedați de neproliferarea armamentului nuclear, au preferat să-l neglijeze.

Argumentul principal în favoarea înțelegerii a fost să se concentreze întregul arsenal nuclear sovietic într-un singur loc, pentru a ușura monitorizarea acestuia. Spaima că state corupte și nesigure precum Ucraina și Kazahstanul ar putea fi tentate, mai devreme sau mai târziu, să tranzacționeze focoasele i-a făcut pe britanici și americani să minimalizeze pericolul revanșei rusești. O elementară incursiune în istorie le-ar fi anulat orice iluzie în această privință, dar utopiile erau mai puternice pe atunci decât realitatea. Apoi, Bóris era un tip superhaios și mai juca și tenis de câmp – în fața acestor dovezi irefutabile de democrație și civilizație, inima occidentalilor s-a topit și căpcăunii de la Kremlin au mai adăugat un acord internațional la colecția lor de hârtie igienică.

Unii specialiști în armament de acest gen afirmă că Ucraina nu ar fi putut nici să întrețină și nici să folosească focoasele nucleare pentru a se apăra în cazul unui atac rusesc. Alții ne îndeamnă să judecăm faptele din trecut doar după urmările lor, mai ales dacă intențiile care au stat la baza deciziilor au fost bune. Dar eu cred că Bill Clinton își asumă pe bună dreptate răspunderea pentru dezastrul de azi, căci problema nu stă în capacitatea Kievului de a face mentenanță la focoase și nici în incapacitatea oamenilor politici de a fi profeți. Problema rezidă în superficialitatea și în incompetența de care au dat dovadă liderii Occidentului în relația lor cu Rusia postsovietică. În dorința lor de a crede că au scăpat definitiv de spectrul războiului rece și că nu vor mai trebui să se teamă vreodată de cel fierbinte. În prejudecata că nu există rău absolut, că accesul la bunuri și prosperitatea pot transforma, miraculos, țări sălbatice și popoare de torționari în mielușei și în parteneri de afaceri, că pocăința pentru crimele predecesorilor nu este obligatorie pentru urmașii acestora și că viitorul ar fi posibil fără trecut.

Vorbim de o generație de politicieni care a crezut în „sfârșitul istoriei“ sau a fost educată în spiritul acesteia. Ea s-a născut la capătul unei epoci tensionante, marcată de o acerbă cursă a înarmărilor. Și se primenește acum, după ce a conștientizat că universul pe care ni l-a descris Fukuyama în 1992 ține încă de domeniul anticipației și că trăim, în continuare, într-o lume din care nu au dispărut nici barbaria, nici obsesiile imperiale, nici pofta de a-i da foc în urma unui acces de manie sau dintr-un elementar și golănesc ambâț. Altfel spus, a înțeles că trăim într-o lume reală, nu imaginară, și că există – vai! – o deosebire de substanță între oamenii care populează campusul de la Harvard și cei care organizează lagăre ale morții în Ucraina ocupată.

După interviu, am auzit voci care sugerează că sinceritatea lui Clinton a fost dictată nu numai de mustrările lui de cuget, ci și de niște considerente politice istețe. Iar dacă-i așa, e bine, căci regretele nu pot schimba lumea, spre deosebire de stratagemele subtile ale celor cu adevărat influenți. Acum, când unii politicieni occidentali insinuează că Ucraina are o singură șansă de contraofensă și că, indiferent de rezultatele acesteia, va trebui să se așeze la masa negocierilor, căci nici ea, nici Occidentul nu vor fi în stare să poarte un război prelungit, e foarte important ca cineva să recheme în mentalul colectiv fantomele marilor greșeli din trecut. Bill Clinton a slobozit-o pe cea mai mare dintre cele recente, căci știe foarte bine că un nou memorandum cu o Rusie neînvinsă sau, mai rău, învinsă doar pe jumătate, e garanția unui alt război. Gestul acesta nu spală, desigur, păcatele celui de al 42-lea președinte american, dar oferă o șansă – și celui actual, și celor care îi vor urma – de a le ocoli în viitor.