Sărbători unioniste și zile (obișnuite) separatiste

În acest an comemorarea Unirii de la 1918 a fost mai amplă și mai diversă decât oricând altă dată. Există și un paradox aici, dacă atestăm o mai modestă prestanță a partidelor tradițional unioniste (dacă nu chiar o prăbușire ireversibilă a unora dintre ele). Consecutiv, au fost antrenați în aceste evenimente nu neapărat actorii dintotdeauna ai scenei festive, ci alte garnituri unioniste, altă dată nebănuite. Nu sunt sigur că le-a plăcut tuturor tot ce s-a întâmplat, iar pe de altă parte, fiecare și-a putut alege formula de manifestare sau participare.

Busturi ale înaintașilor unioniști dezvelite la Bălți și Ialoveni; comemorare a evenimentului de către istorici și politicieni (inclusiv, a unei noi formațiuni unioniste, precum CUB) în Sala Unirii a fostei reședințe a Sfatului Țării; înmânarea premiilor Ministerului Culturii, festivitate cu tentă unionistă și ea; o reuiune a editorilor și cititorilor la USM sub egida Asociației Editorilor Români; o gală festivă muzical-poetică la Palatul Național. Și nu se încheie aici, au mai fost manifestări de proporții locale sau mai mici, unele dintre ele reținute de mass-media, precum cererea (formualtă și declarată solemn) a noului Partid Național Moldovenesc privind redenumirea Parlamentului moldovean în Sfatul Țării (o evocare istorică și… în spiritul vremii: vezi revenirea parlamentelor ucranean și rus la vechile denumiri).

Pe de o parte, aceste active formule de unionism (dar fiecare cu viziunea proprie) ne aduc încă o dată adevărul nostim că noi suntem într-un gând, dar… în formule expresive diferite. De aici proliferarea unioniștilor și… dezbinarea lor. Eu însă aș privi mai altfel această situație. Dacă timp de trei decenii, unioniștii, dezbinați pe an ce trecea tot mai radical, se întreceau în a-și demonstra propriul adevăr în fața colegilor-oponenți de neîmpăcat, poate că azi, într-o lume a pluralismului (nu doar a democrației), ar trebui coagulate și contabilizate, într-un flux al sinergiei, într-o asociere a tuturor țesuturilor unioniste, toate viziunile convergente.

Sigur că toți unioniștii de până acum au avut propriile opinii și admitem că atitudinea lor a fost sinceră. Unii, mai ales cei care au avut de pătimit pentru unionism în era totalitarismului, s-au manifestat modest (sau nici măcar nu s-au manifestat), privind mai întâi cu ironie, apoi cu un soi de dispreț, iar în final cu lehamite afișată, la eforturile profitorilor, care au făcut din unionism un mijloc de parvenire. Fiind mereu pe cal, atât în comunism, cât și în capitalism, atât în URSS, cât și în România, ultimii nu puteau fi priviți decât cu suspiciune. Unii au pledat pentru un lider, curat ca lacrima, alții pentru un altul, și mai curat (ca să se dezamăgească apoi, și unii, și alții). Tabere care s-au confruntat dur, ireconciliabili până azi, deși liderilor le-a fost cam în cot de propriile echipe, fiecare făcându-și carieră, obținând beneficii, profitând fără scrupule de toate avantajele poziției sau… trădând senin toate idealurile (și prăbușind propriile formațiuni) din capricii necunoscute. Unii au promovat nulități, mediocrități, personaje dubioase, dar s-au zburlit de fiecare dată la colegii din altă tabără când descopereau personaje similare la oponenți. Unii se considerau singurii „unioniști adevărați”, punând la îndoială calitatea celorlalți sau refuzându-i înalta calitate de unionist celui care nu-i venera suficient pe cei aleși. Unii se considerau români autentici, alții nu puteau fi pentru ei decât mancurți și KGB-iști (deși tocmai cei cu poreclitul au sfârșit în îmbrățișarea ursului). Fiecare dintre noi a fost de partea unora, fiind convins că ceilalți erau personajele negative. Dar care o fi fiind adevărul? Și cât de ușor l-am fi recunoscut, dacă ne-ar fi scos din zona de confort?

Unii și-au creat aură falsă de martiri, alții pur și simplu și-au dus crucea…  Aceștia, ultimii, mi-au fost dragi întotdeauna. Oameni de o modestie rară, știind doar să pună umărul atunci când era mai greu, oameni capabili să țină aprinsă făclia idealurilor naționale atunci când era mai dificil, în cele mai îndepărtate localități, oferind un pic de speranță în plus celor triști și disperați. Am văzut aceste frumoase fețe de oameni luminoși la adunările naționale, la întrunirile Frontului Popular, la conferințe profesionale (profesori, medici, agricultori) ale oamenilor care voiau să schimbe viitorul, redactându-și trecutul. Unioniștii aceștia (nu doar cei de la tribunele înflorate și împrosopate) au obținut drepturi pentru limba română, pentru istoria adevărată, transformări democratice, ruperea de imperiul răului. Fără ei, astăzi am fi fost un fel de Transnistrie-Transprutie obedientă Moscovei.

Profesorii, studenții, dar și elevii unioniști, împreună cu părinții lor, împreună cu savanții și cu scriitorii, nu au permis ca limba română să fie scoasă din școli, precum nici istoria românilor să nu fie eliminată din programul de studii. Unionismul calm și sigur al artiștilor, al oamenilor de teatru, al muzicienilor, profesorilor, cercetătorilor științifici autentici, al scriitorilor și editorilor, a demolat zidurile dintre noi înșine, a format generația de politicieni care a inițiat aderarea la UE și desprinderea definitivă de imperiul războinic în agonie. Acum, la etapa unei ample mișcări proeuropene (cu un sprijin nemaipomenit al țărilor din UE, dar și al Occidentului privit în sens larg), dar și ținând cont de pericolul invaziei ruse, foarte importantă e sinergia tuturor tendințelor și acceptarea tuturor formelor de integrare în spațiul economic, cultural, social, politic comun. Fără supărare că cineva e (doar) român unionist, iar altul e (doar) pentru integrare europeană, că cineva își face carieră, iar altcineva își găsește în acțiunile unioniste cotidiene formula ideală de autoexprimare.

De când despre unionism se vorbește deschis și nimeni nu mai riscă nimic abordând acest subiect, toți știu foarte bine ce trebuie să facă alții: lideri politici, personalitățile notorii, autoritățile de la București și Chișinău (asta se întâmplă de zeci de ani, la întâlnirile din teritoriu: „spuneți-i lui Iliescu/ Băsescu/ Snegur/ Lucinschi/ Roșca/ Matei/ Ghimpu/ Maia Sandu sau Iohannis că ar trebui să facă următoarele…”). În consecință, toate „faptele” se reduc, implicit, la declarații, la promisiuni, la marșuri, la festivaluri, la acțiuni zgomotoase, toate frumoase, sublime, dar efemere. Pe când eficiența unionistă sporește acolo unde se lucrează zilnic, prin culturalizare, prin educare, prin munca unionismului anonim, dar persistent. Dovada acestei eficiențe este explicația de ce numărul unioniștilor crește în proporție inversă față de (in)succesul formațiunilor declarat unioniste. Până azi, cel puțin, fiecare partid (din franceză: parti, dar care trimite la latină: parte, porțiune) a fost fracționar, favoritist, segregaționist și separatist, lucrând mai mult pentru membrii săi (de vârf), decât pentru o cauză comună. Pe când soluția, simplă din punct de vedere fizic (biologic!), e sinergia tuturor eforturilor. Dar are grijă cineva ca această sinergie să nu se producă…