Războiul cititorilor cu enoriașii

Ce frumoase timpuri! Ce război! Nu se mai urlă împotriva guvernării și a unei Europe cam abstracte pentru noi, se strigă (mai mult pe rețele, adevărat) în apărarea cărții și a bibliotecii! Moldovenii, blamați de Cantemir că nu vor să învețe, iată-i pe baricade, gata să-și rupă cămașa de pe ei, apărând cartea! Ce spectacol! Ce dilema dusă la paroxism! Unii mor pentru biserica neamului, alții își dau viața apărând biblioteca! Lucrurile se precipită atât de vertiginos, încât opiniile nu mai contează, contează doar cauza comună. Se pare că războiul era iminent, lipsea doar o scânteie! Sunt divulgați și înrolați cu forța sau – în caz contrar – predați anatemei toți dușmanii ortodoxiei române și, pe contrasens, li se aplică stigma tuturor intelectualilor lași, care nu se înrolează să apere templul cunoștințelor. Nu mai contează pentru ce luptă fiecare, s-a vărsat deja atâta cerneală (încă nu și sânge), ca să înțelegi că toate sunt doar pretext. Cineva a achiziționat praf de pușcă și e obligat să-l vândă. Lumea s-a împărțit în guelfi și ghibelini, pe baricadele rețelelor moare în fiecare zi câte un Mercuțio, străpuns de spada virtuală, într-un război străin, pe care el așa și nu l-a înțeles. Pentru că se cere implicare și atitudine („poziționare”), nicidecum analiză la rece, cumpătare și… dialog.

Apropo, cum vi se asociază binomul biserică/ bibliotecă? Se conjugă? Se declină? Sunt sinonime? Antonime? Sunt din același câmp semantic? Circumstanțial, veți spune. Probabil, dar circumstanțele le facem noi, în rest, cuvintele (recte: semnificațiile) sunt egale în fața legii și a cititorului. În timp, lucrurile se schimbă. Cunoaștem cărturari renegați și arși pe rug de biserică, știm biserici arse de oameni cu carte. În timp, biserica a fost leagănul civilizației, religia fiind prima formă a conștiinței umane, încercând să explice lumea și, esențial, s-o pună într-un sistem, iar fenomenele să le explice prin legătura dintre cauză și efect, dintre faptă și consecință. Dar azi?

Însăși noțiunea de Carte trimite la un concept ce vine de la biserică, iar primele tipărituri erau amenajate pe lângă mănăstiri. Primul tipograf moldovean este un mitropolit (Varlaam), ca și primul nostru poet autentic (Dosoftei). De unde atâta confruntare dintre oamenii bisericoși și cititorii de biblioteci? Mai ales când pretextul e un local (al bibliotecii), în care se păstrează cărțile vechi, cele mai rare dintre ele fiind niște cărți ale bisericii! Biserica atentează la cărțile sale? Mie, unuia, îmi este pe plac parabola lui Blaga despre convertirea războinicului la cuvioșia monahală, pentru liniștirea sufletului, precum și reconvertirea călugărului la meserii menite să împlinească necesitățile spiritului: cititori, gânditori, bibliotecari, meșteri tipografi. Să luăm aminte.

„În veacul de mijloc călugării se îngrijeau să se înmulţească manuscrisele ce ascundeau între tablele lor înţelepciunea lumii. Hărnicia, răbdarea şi simţul artistic îşi dădeau mâna să mântuiască pentru vremuri mai bune cel puţin o parte din cunoştinţele şi creaţiunile literare ale Antichităţii clasice. Cavalerul ce pândea din cetăţuia sa cuibărită între stâncile unui pisc pe vecinul său avea prea puţin răgazul, şi poate şi plăcerea, literei scrise. În umbra mănăstirilor, prielnică gândului ridicat la cer, cultul scrisului era însă o parte din rugăciunea de toate zilele a călugărilor cărturari. Dacă n-ar fi fost aceste mucenicii tăcute şi răbdurii la îngrămădirea de file acoperite cu slove mai mult desenate decât scrise, s-ar fi pierdut desigur orice continuitate de gândire între lumea veche şi cea nouă. Albinele mănăstirilor adunau cu zor mierea cunoştinţei, mierea binelui şi-a răului, pentru cei ce aveau să vină veacuri mai târziu. Nu numai unul dintre acei călugări intraţi în mănăstire după o viaţă zbuciumată de cavaler arţăgos şi aventurier şi-au găsit rostul pentru restul zilelor în transcrierea migăloasă cu slove artistic împestriţate a unei evanghelii după Marcu sau Ioan, după cum îi vorbea la inimă mai mult simbolul leului sau al vulturului. (…) Tot călugării au fost şi la noi cei dintâi răspânditori de lumină şi meşteri tipografi. O ocupaţie mai frumoasă în afară de rugăciune nici nu puteau să găsească. Averile ce le adunau mănăstirile din iertarea sufletelor erau răscumpărate cel puţin prin această activitate a scrisului întru luminarea celor mulţi”.

Pe contrasens, violența de limbaj în „războiul dintre bibliotecă și biserică” mă face să bănuiesc că acțiunile fac parte din același război hibrid, menit să ne dezbine… Chiar atât de ireconcilianți sunt actorii acestui fenomen? Se dorește cu orice preț o confruntare, o polemică demolatoare sau poate e posibil, totuși, un dialog? Or în polemică fiecare adversar caută laturile vulnerabile ale oponentului și lovește exact acolo, până apare spărtura necesară pentru a băga grosul oastei. În dialog, dimpotrivă, se caută insistent punctele de convergență. Dreptatea pentru toți este imposibilă, cuvântul e din zona vindicativului, dar fără a scoate cuvântul în față (pentru exorcizare), nu vom putea face următorul pas. Când au dreptate toți (cei de pe baricade cred în asta), mai curând nu are dreptate nimeni. Nu se poate face o dreptate cuiva fără să-l nedreptățești pe altul. Se cere dreptate pentru bibliotecă. Nu avem voie să lichidăm un focar al culturii! Dar se cere dreptate și pentru biserică. Nu avem dreptul să jefuim un bun al ei pe timpul ateismului militant și să nu-l retrocedăm nici pe vremea democrației și a aspirațiilor europene.

În toate satele Basarabiei (cred că nu există excepții), în 1941, apoi în 1949, oamenii au fost „ridicați”. Intelectuali, clerici, administratori și politicieni în primul an, apoi gospodarii mai înstăriți. Elita națională. Toți au fost deportați fără judecată, iar averea lor confiscată. Un jaf de proporții. În casele (cele mai arătoase din sate, bineînțeles) și conacele celor deportați, precum și în bisericile închise au fost depozitate chimicale, au fost improvizate săli sportive, au fost deschise școli, au fost plasate clădiri administrative și cluburi sătești. O enormă listă de edificii rezistente, unele mai fiind și azi folosite. Când, într-un târziu, familiile deportaților au primit permisiunea să revină la vatră, fiind „reabilitați”, o parte dintre ei au primit compensații bănești, bineînțeles insuficiente să acopere daunele materiale și morale. Dar niciun edificiu nu le-a fost întors. Lumea era înțelegătoare cu tânărul stat, prea sărac ca să repare deplin o nedreptate și un jaf, dar și prea tânăr ca să găsească imediat alte localuri. Dar au trecut decenii de atunci!

Putem să discutăm mult și bine despre cum e legea acum, despre cum e dificil să găsești soluții. Dar stă un adevăr pe care nu îl poți nega: clădirea, care de drept aparținea unui proprietar, acum este averea statului. Nu vă legați de proprietar, nici dacă sunteți ateist (și antiromân). E vorba de un jaf istoric, dar nu atât de vechi, încât să nu aibă dreptul să fie pus în discuție. Pe de altă parte, însă, cum să atentezi la o bibliotecă și încă una foarte specială, care nu acceptă orice locație?

Ceea ce mi-aș fi dorit eu în acest context e o empatie reciprocă: dacă tot vorbim de dreptate, suntem de acord să facem dreptate Mitropoliei Basarabiei? Și invers: Mitropolia înțelege că BN are nevoie de un spațiu special pentru fondul de carte rară? Cum vede ea soluția? Și cum vede soluția Guvernul și majoritatea parlamentară? Pentru că la data de azi, fie și cu necesitatea reparațiilor (altfel clădirea va degrada și în curând va fi bună numai de construit baricade), nu există un spațiu mai adecvat pentru fondul de carte rară, cu necesități speciale.

Deocamdată am văzut numai ură în toate declarațiile, nu și încercarea de a înțelege și a găsi soluții. Departe de mine gândul de a justifica orice acțiune a PAS, dar s-au adunat prea multe schelete în dulapurile guvernărilor vechi, și actualii chiar trebuie adesea să ia decizii neordinare, deranjante, uneori cu derogări de la legi sau de la confortul unora. Bună societatea activă, dar nu am auzit ca această lume cultă, laică, cititoare, să se revolte atunci când Planetariul (singurul în oraș) a fost retrocedat Mitropoliei Moldovei (subordonată Bisericii Ortodoxe Ruse) și nici atunci când cea mai mare sală de expoziții din oraș (acolo am văzut pentru prima dată lucrările lui Mihai Grecu și Valentina Rusu-Ciobanu) a fost retrocedată aceleiași mitropolii subordonate BORuse.

În loc de soluții, se înrolează activ adepții și se demolează adversarii. Lumea ironizează deopotrivă, din perspective diferite, pe seama celor care, brusc, au îndrăgit cartea și biblioteca sau, dimpotrivă, au devenit apărători ai dreptății și creștinătății. Vitalie Ciobanu – într-un articol echilibrat pentru DW – spune că cineva deja a deschis lista „dușmanilor ortodoxiei”, dar tot atât de insistent se caută „dușmanii bibliotecilor”, care au cutezat să nu semneze petiția! Iar asta mă face să mă gândesc încă o dată că cineva profită. Suntem în plin război și orice pas e în cătarea dușmanului.

M-a impresionat flash-modul celor cu cartea în mână, organizați de Mark Tkaciuk, „citind” în fața blocului 2 al BN. Prin ce m-a impresionat? Prin fariseism! În primul rând, toți au venit cu cărțile de acasă, deci biblioteca nu are nici în clin nici în mânecă cu aceste „lecturi” demonstrative în aer liber. Apoi: blocul găzduiește fondul de carte rară, e un depozit, nu o sală de lectură. Iar povestea unor protestatari despre cum „îi lipsim pe tineri de bibliotecă” e falsă și ipocrită. E un fond pentru cititori mai speciali. În fine, dacă tot ne doare, propun să adunăm un fond care să permită construirea unui sediu adecvat pentru BN. Pentru toată Biblioteca Națională. Cel vechi nu mai rezistă nici condițiilor, nici spațiul nu e suficient! Hai, petiționari, să demonstrăm cât de dragă (cât de scumpă!) ne este cartea! Ar fi cea mai frumoasă dovadă (nu doar gest) că ne place cartea: o bibliotecă națională modernă construită pe banii cititorilor! Or dacă ies pe baricade, trebuie să sacrific ceva, nu doar să-mi afișez un capriciu. Între stat și o organizație obștească (precum e, statutar, biserica), eu aleg organizația obștească. Tot așa cum între organizația obștească (religioasă, profesională sau de altă natură) și persoană, aleg persoana. Dacă sunteți de acord să vă alăturați (să zicem, cu o cotizație inițială de 1000 de lei moldovenești de căciulă), mă alătur și eu flash-moburilor, purtând o pancartă dublă, model sandwich, pe o parte a căreia va fi scris: „Jos mâinile (inclusiv, ale provocatorilor) de pe bibliotecă!”, iar pe verso: „Faceți dreptate (inclusiv pecuniară) bisericii!” Fie și măcar atât cât ați făcut, până acum, bisericii subordonate Moscovei.

Ceea ce mă indispune cel mai mult, ziceam, e forțarea unei confruntări, ca element al războiului: mai întâi, inițiativa legislativă înaintată discret. Apoi reacția violentă a „cititorilor”, fără drept de apel (autorii ei pledând pentru „libertatea cuvântului”, dar atacându-i pe toți care nu li s-au alăturat), o adresare Maiei Sandu, insinuantă și amenințătoare. Apoi – în sfârșit – comentariile Mitropoliei și ale grupului cu inițiativa parlamentară, iar pe contrasens, comentariile directoarei Bibliotecii Naționale, care nu era la curent.

Nu era mai bine o acțiune organizată exact invers? Adică: întâlnirea grupului de inițiativă cu bibliotecarii și cu reprezentanții Mitropoliei. O explicare a problemei și o garanție că biblioteca nu pleacă nicăieri, până la identificarea unei soluții mai bune (pleacă doar restaurantele și alți agenți economici), o asigurare (fără interpretări, acceptată de toate părțile) că se va investi în condițiile de păstrare a cărții. Pentru dezumflarea preventivă a balonului protestelor. Nu văd de ce acest dialog ar fi imposibil. Și nu văd de ce statul nu ar investi în construirea unui spațiu modern tehnologizat, pentru fondul de carte rară. În locul administrației Bibliotecii Naționale, aș folosi această situație (statul e zgârcit la capitolul cultură) pentru obținerea fondurilor necesare, iar la moment aș beneficia de intenția Mitropoliei de a repara, reabilita, restaura, fortifica și moderniza spațiul azi existent.

Nu pentru a face „dreptate” cuiva, ci pentru a ne comporta civilizat și rațional, conform uzanțelor lumii bine crescute. Lumina bibliotecilor să vă îndrume, cei care deschideți cărțile, oriunde v-ați afla!

P.S. Notă de subsol

Când s-a lansat campania (militară!), lumea a început să se implice, inclusiv cei care nu au mers niciodată la biserică și care nu știu unde se află biblioteca. Un dialog în troleibuz:

• Patriarhia română (sic!) vrea să (ne) ia biblioteca!
• Nu se poate! Revoltător! Care bibliotecă?
• Națională.
• Cea de lângă Palatul „Octombrie”? (azi: Palatul Național – mvc)?
• Nu, filiala… Ă-ă-ă… Blocul nr. 2, de pe strada Bănulescu-Bodoni.
• Unde-i strada asta?
• Iată că trecem acum pe ea. Iată și clădirea!
• A! Știu! Acolo e restaurantul „Petru cel Mare” (în original: „Piotr Velikii”)? Știu! Am fost acolo.

Domnul (discuția se purta în altă limbă, dar asta mai puțin contează) nu prea știa ce se întâmplă, dar era împotrivă. Avea dreptul! El fusese acolo, era în cărți, fie și la subsol!