Rondelul rozelor

O nouă revoluție în Georgia?

După câteva zile de proteste violente, partidul de guvernământ din Georgia a retras proiectul de lege buclucaș privind „agenții străini“, care îi scosese pe oameni în stradă. Totodată, Ministerul de Interne gruzin a eliberat persoanele arestate de forțele de ordine atunci când acestea din urmă încercau să reprime manifestația. Mulțimea nu are de gând să se împrăștie însă, tulburând armonia lăuntrică a guvernării cu noi revendicări și lăsându-ne în așteptarea unui weekend fierbinte, ce ar putea schimba radical destinul acestei țări caucaziene.

„Visul Georgian“, formațiunea populistă a lui Bidzina Ivanișvili care a câștigat toate alegerile din 2012 încoace, a devenit, în ultima vreme, coșmarul Gruziei. Nimeni nu s-a îndoit vreodată de inspirația rusească a proiectului, în ciuda unor aparențe pe cât de frumoase, pe atât de înșelătoare. Kremlinul și-a dorit o guvernare docilă la Tbilisi după episodul Mihail Saakașvili, un lider reformist care l-a înfruntat deschis pe Putin. Ivanișvili și susținătorii săi i-au oferit-o pe tavă. Singura rațiune de a fi a coalițiilor pe care le-au tot asamblat aceștia în parlament timp de peste un deceniu a fost să țină cât mai departe de guvernare Mișcarea Națională Unită (MNU), partidul fostului președinte Saakașvili. „Visul Georgian“ a preluat până și discurul proeuropean al MNU, deși unele formațiuni din coaliția pe care o conduce în prezent promovează ideologii deloc compatibile cu integrarea în UE.

Previzibil, guvernarea dirijată din umbră de oligarhul Ivanișvili nu a trecut testul „europenității“ în 2022, după invazia Rusiei în Ucraina. La Tbilisi s-a simțit imediat o altă atmosferă. Țara s-a umplut de cetățeni ruși, refugiați în fond, dar nu numai. Președintele Salome Zurabișvili, aleasă cu sprijinul „Visului Georgian“, a fost cam singurul decident politic important care a rămas pe poziții pro-UE ferme, pe când ceilalți au preferat un discurs politic ambiguu. Dar și ambiguitățile au durat doar până când societatea civilă și mai ales partenerii externi le-au cerut guvernanților georgieni schimbarea atitudinii față de Saakașvili, acum grav bolnav și, după toate probabilitățile, otrăvit în detenție. Liderii georgieni nu au cedat în fața presiunilor și nu i-au permis lui Saakașvili să părăsească țara pentru o spitalizare de urgență în unul din statele UE. Ba chiar au răspuns cu o inițiativă legislativă urât mirositoare: legea privind „agenții străini“, care țintea, ca și legea similară a lui Putin din 2012, societatea civilă sprijinită politic și financiar de Occident. Izul de servietă putinistă al legii și excesul suveranist al guvernării – suveranismul fiind, în special în țările postsovietice și postsocialiste, semnul inconfundabil al ingerinței rusești – nu au fost iertate însă de georgieni, care s-au adunat aproape imediat pe bulevardul Rustaveli din capitală, declanșând protestul.

Chiar dacă nu știm cum se vor termina evenimentele din Tbilisi, un lucru e cert: societatea georgiană s-a trezit din nou la viață. Nici politicile sociale ale coaliției de guvernare, nici îmbietorul ei populism, nici aparența de navigare prudentă a Georgiei în apele periculoase ale politicii de vecinătate cu Rusia, nimic nu i-a putut ține pe gruzini acasă atunci când le-a fost amenințată libertatea. Azi, mulțimea vrea alegeri anticipate și cântă fără frică imnul Ucrainei într-un oraș literalmente invadat de agenți ruși și într-o țară controlată de lideri politici dubioși, gata de orice gest, oricât de reprobabil, numai ca să-și păstreze privilegiile și puterea.

Singura întrebare pe care și-o pune acum lumea este de ce georgienii s-au trezit atât de târziu? De ce a trebuit să se ajungă la această lege de inspirație putinistă ca oamenii să iasă în piață? Georgienii, care au stat la originea „revoluțiilor colorate“ în țările postsovietice, nu pot fi suspectați de lipsă de curaj și demnitate – și atunci de ce le-au trebuit atâția ani ca să se convingă de firea și năravul adevărat al guvernării? Răspunsul facil ar fi că din comoditate și confort – cât timp „Visul Georgian“ și acoliții săi furnizau iluzia normalității și a democrației, cetățenii nu aveau motive reale de revoltă. Răspunsul mai dificil e că cetățenii georgieni au conștientizat mereu cu cine au de a face, nu și-au făcut nicio iluzie în privința guvernării, dar nu au mai vrut să producă o nouă revoluție, întrucât cea veche a fost înăbușită în urma unei invazii pe care nu a condamnat-o, cu adevărat, nimeni. Gruzinii s-au simțit abandonați atunci, în fatidicul an 2008, nu numai de liderii Occidentului, ci și de întreaga societate occidentală, pe care și-o luaseră drept model și ale cărei valori au vrut să le împărtășească. Și nu au dorit, în consecință, să-și mai riște o dată viața și țara pentru a le pierde pe ambele sub privirile unei lumi impasibile.

E drept că nici azi opinia publică din Vestul civilizat nu se omoară cu chestiunea georgiană – din varii motive, dar întâi și întâi din elementară ignoranță –, însă tocmai de asta gruzinii cântă imnul Ucrainei în piață. Altfel spus, nu numai din solidaritate cu frații de suferință ucraineni, ci ca să fie mai bine auziți de cei care nu au vrut să-i audă în 2008. Căci dacă Occidentul i-ar fi băgat în seamă atunci, poate că evita războiul de acum.

P.S. Urându-le izbândă georgienilor, nu putem să nu ne întrebăm ce ar fi făcut moldovenii dacă i-ar fi avut azi în frunte pe un Dodon, pe un Șor sau pe un Plahotniuc – acel trio de vis moldovenesc care ar fi procedat la fel ca și “Visul Georgian” pe fundalul războiului din Ucraina, pornit de invariabilul prieten rus? Propun să nu ne ostenim prea tare, căutând un răspuns plauzibil. Ni-l va da, se pare, chiar viitorul apropiat, când poporul RM îl va readuce pe unul din cei trei politicieni (dacă nu chiar pe toți) în fruntea țării. Cel puțin asta o declară în sondaje – și atunci de ce ar trebui să nu-l credem?