Măreția fiecăruia e scrisă pe oglinda cerului

733
0
*Dumitru Fusu (1938-2014)                   Portretul poetului Leonard Tuchilatu Tehnică mixtă, 60x86 cm, 1975 Colecția Arte Plastice, nr. inv. 1877, MNLR

Acum am să-mi crestez faţa, să văd culoarea sângelui purpurie şi să-mi amintesc de sfârşit… Iată de unde şi culoarea de ambianţă din pictura executată de polivalentul Dumitru Fusu*. E o culoare ce nu are loc în operele poeţilor noştri solari. Deşi culoarea sângelui e nevinovată, curată şi sfântă. Ea domină. Ea nuanţează. Roşul, purpuriul sângelui îl caracterizează pe Leonard Tuchilatu, care concretizează: …azi mă absoarbe culoarea roșie, culoarea nebuniei pentru om, nesuferită bătrânilor. Atât de nevinovata culoare roşie, nuanțată de purpuriul sângelui sfânt, purtător de viață și moarte din portretul executat în tehnică mixtă, preponderent în creion. Inimaginabil, nu-i așa? Pare pictat cu sânge…, cu viaţă şi durere. Plin de tristeţea realizărilor amputate de boală, a nerealizării trăite amplu, conştientizată la maxim.

Susține și tu o instituție de presă liberă! Donația ta va contribui la susținerea activității noastre prin care informăm societatea echidistant și corect. Ajută-ne să promovăm adevărul, dreptatea și libertatea.

SUSȚINE

Am intrat în circuitul monoton al vieţii/ şi nu ne mai tulbură vreun soare nou,/ vreo oră de zbucium. /Poate când ne vom trezi din lâncezeala ce ne-a cuprins neamul/ vom înţelege mai multe/ vom fi poate mai singuri. Somn uşor, urşi cu chip de om, /somn de vechi veac până va veni cel nou/ să vă trezească, spunându-vă că aţi uitat de voi,/ ceea ce e mai straşnic ca moartea.

„O moarte neaşteptată îţi pare de necrezut. S-a întâmplat aproape ca în poveste… Tuchilatu a mers şi el în căutarea frumuseţii existenţei umane, a coborât şi el când cupa zorilor se umple de mărgăritare, în altă lume. Şi nu s-a mai întors”, scrie George Meniuc.

Totdeauna arta a avut menirea de a rezolva lucruri nerezolvabile, de a ajunge la adevăr. Dacă biologii caută în natură taina omului, eu vreau s-o aflu pentru a-l ajuta să se găsească pe sine, să fie mulţumit spiritual, nu numai material. Vreau o lume ideală. Încearcă să se descopere. Să se realizeze până la cel autentic, pe care vrea să-l ridice din boală… apoi regretele îl cuprind și poetul declară: Tot mai tânjesc după lumea ce am lăsat-o, dusă de roata vremii.

Muzica versului, a cuvântului… muzica este măsura tuturor lucrurilor, acea solie cosmică trimisă nouă ca mesaj tainic, spiritualizat. Proza lui Tuchilatu pare uneori sinistră, dar în acelaşi timp e plină de speranță înălțătoare… Niciodată n-am simţit atât de aproape şi atât de acut necesitatea de a scrie, preţul cuvântului, bucuria şi căldura lui. De unde să mă iau pe mine prieten să urc scările verzi, lunecoase şi să-mi spun: îngăduie, încă n-am dovedit totul!

Singurătatea e starea normală a unui poet care fără trișare se întreabă: De câte ori m-am întâlnit cu tine, cuvânt,/ De atâtea ori am rămas atât de singur. Continuă cu sinceritate: Copiii îşi lasă fruntea pe braţele cerului. Şi cum sunt copil, tot mai tânguiesc după lumea ce am lăsat-o, dusă de roata vremii. Sfârșește prin a arăta Spre uşile sparte ale vieţii/ Păsările cântau cântecul focului… E straşnic când îţi auzi sfârşitul,/ Dictat de natură.

Diferența dintre noi ceilalți şi dânsul, suflat probabil cu praf de geniu sau captat în cleștii solitarului, ne-o lasă în declarația: Cât de departe sunt eu de voi./ Dispariţia mea nu e misterioasă./ Întrebaţi vântul./ Lamele soarelui mi-au tăiat mâinile/ pentru a vă mai îmbrățișa./ Și ard aspru, heraldic.

Întrebându-se ce ar fi viaţa şi moartea, conchide cu seninătate: Trecui toate şcolile/ rămânându-mi să mai trec/ una, a mea/ proprie, lungă cât viaţa,/ să ţin cadenţa unui marş funebru/ dus de mii de raze orchestre, după care ca într-o consolare: Tot mai mult cred și parcă nu cred în nemurirea sufletului. E atât de dureros. O durere transpare şi din portret, o durere ce se ascunde în lumina şi umbra pusă intenţionat de pictor. Caracter şi rezistenţă. Nicio frică în fața viitorului. Fermitate. Bărbăţie. Măreţie. Scrise toate pe oglinda cerului.

Fiind deja obosit de durerea trupească, ne cere: Nu-mi tulbura liniştea, străine,/ nu-mi tulbura liniștea,/ lasă vânturile,/ se vor opri singure,/ nu mai au încotro./ aici toți tac.

Și ce frază înțeleaptă ne propune pentru o nouă meditație: Există ceva ce n-are început, sfârşit şi mijloc, fiind mai sus ca ele – AICI.

Permiteţi-mi să adaog: ŞI ACUM.

Mihaela PERCIUN, scriitoare, muzeograf, Muzeul Național al Literaturii Române

 

 

 

 

 

 

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.

SUSȚINE