Nicolae Rusu – 75 de ani de la naștere. Reflecții pe marginea prozei lui Nicolae Rusu

Destrămarea Uniunii Sovietice și căderea comunismului în ţările est europene au deschis o nouă etapă în istoria Europei. Poate similară unei Stunde Nul (Ora Zero), așa cum numeau germanii ziua de 8 mai 1945, când dispărea cel de-al treilea Reich nazist şi totul urma să fie luat  de la capăt. De aici încolo, se părea că individul îşi recâștigase libertatea pe care urma să şi-o asume. O libertate dezirabilă şi, în acelaşi timp, imprevizibilă, întrucât omul avea nevoie de o anumită protecție şi siguranţă, se dorea liber, fără a avea frica zilei de mâine. Şi totuşi libertatea, deşi i-a oferit independenţă şi raţionalitate, l-a izolat, creându-i „o stare de angoasă şi slăbiciune” [Fromm, Erich, Frica de libertate. București: Teora, 1998, p. 8]. Această izolare era de nesuportat, iar alternativa cu care se confrunta era fie să fugă de povara acestei libertăţi către noi dependenţe şi supuneri, fie să aspire la realizarea deplină a libertăţii autentice, bazată pe unicitatea şi individualitatea persoanei.

Trecerea de la moștenirea comunistă la libertatea oferită de democrația de după ‘89 se reflectă în chip artistic şi în literatura română din spaţiul basarabean.

O parabolă a utopiei comuniste şi a tendinței de evadare a individului din ea, în scopul câștigării libertății, regăsim în nuvela Geniosfera de Nicolae Rusu. Fabula narează un experiment de laborator, pretins Centru Mondial pentru Valorificarea Geniului Uman, un fel de paradis terestru, unde erau recrutaţi voluntari, candidaţi la geniu şi nemurire. Acest centru-laborator reprezenta un mediu specific în care capacităţile omului, vitale şi spirituale, ajungeau la nişte proporţii fantastice, unde tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte nu mai ţineau de domeniul fantasticului, unde omul „ca şi cum s-ar spăla de toate metehnele, rămânându-i doar virtuţile”, suferea o metamorfoză de necrezut. „Prin tot oraşul, voluntarii care urmau să participe la acest fantastic şi grandios experiment scandau plini de optimism: „Voluntari din toate ţările, uniţi-vă!”, „Voluntarii omenirii vor rămâne-n nemurire!” sau „Trăiască cea mai progresistă ştiinţă din lume!”. Respectivul centru experimental se afla la marginea oraşului, într-o pădure de la poalele unui deal, pădure care era ceea ce rămăsese din codrii celebri, într-o peşteră din inima muntelui. Pentru a ajunge în acel loc, era necesară o perioadă de pregătire şi de adaptare, printr-o intrare inițială în Purgatoriu. Tabloul respectiv aminteşte de „cercetările” de la Academia Kukuneză din antiutopia Gulliver în Ţara Minciunilor a lui Ion Eremia, unde voluntarii erau puși într-un fel de „şaraşkă” soljeniţiană în care urma să se desfășoare un program ştiinţific de creare a „omului nou”.

Intrarea în Centrul de valorificare a geniului uman era păzită de portari îmbrăcaţi în haine de apostol, încălţaţi cu ghete la fel de albe ca şi pantalonii, halatul şi boneta. Interiorul laboratorului organizat concentraţionar rămânea necunoscut pentru ceilalți și își avea propriile legi esoterice accesibile doar „privilegiaţilor”. Candidații la nemurire stăteau într-o beznă absolută în laborator, întunericul fiind momentul preferat și utilizat cu preponderență în antiutopii. În cazul respectivei nuvele însă accentele antiutopice nu acaparează întreaga scenă şi nu impun o viziune întunecată, întrucât totul se desfăşoară într-o fantezie ilariantă și de imens haz. Inițial candidaţilor la nemurire li se şterge memoria, li se extrage tot ce e considerat „viciu esenţial”, adică trec printr-un fel de proces de lobocoagulare. După ce îşi pierd identitatea, aceștia vorbesc cu admiraţie despre ei înşişi la persoana a treia.

După câteva clipe, personajul a descoperit că încăperea cea mai spaţioasă din lume era în realitate o sală care părea întinsă din cauza tavanului scund, murdar şi năclăit de mucegai, încojurată de gratii. Văzând raza de lumină, o parte din acei pretendenţi la nemurire, dezmeticiţi, se năpustiră spre spărtură cu intenţia de a evada din acest „rai”. Mulţi însă îşi urlau unii altora în faţă că sunt nişte trădători, că ceea ce se pare lumină nu este decât un miraj, „o provocaţie” a muritorilor de rând, strigând că adevărata lumină e cea în care au trăit până acum, că ei, aici, în cea mai spaţioasă şi mai mare încăpere din lume, au format deja o familie unică şi este o crimă să se despartă unii de alții.

Pe lângă faptul că e o satiră la adresa utopiei comuniste, nuvela Geniosfera e şi o mască a fricii de însemnele libertăţii de pe urma destrămării Uniunii Sovietice.

Observator fin şi lucid al realităţii obişnuite şi al omului simplu, seismograf de mare precizie a climatului social, realist până în măduva oaselor, Nicolae Rusu oferă o imagine a societăţii moldoveneşti de după dezmembrarea URSS și în volumul Treacă alţii puntea. Cartea este construită din nuvele aranjate sub formă de evantai, fiecare având subiectul său care conţine câte un flash de document istoric inconfundabil cu eroi şi siluete care ilustrează diferite experienţe personale. În cazul respectivului volum, obiectivul scriiturii nu este literaritatea, ci construcţiile relativ simple, cu mijloace de expresie nepretenţioase. Scriitoriul operează cu tehnici narative dintre cele mai rafinate, descrieri naiv-ironice, parabole și altele, demonstrând un talent remarcabil în disecarea intimității misterioase a realităţii şi exponenţilor acesteia. Prozele sunt populate, asemenea celor ale lui Vasile  Şukşin, cu oameni vii, „pricepuți la toate”, cu porniri lumeşti, cu vicii şi lăcomii, cu acte de curaj şi laşitate. Valorile-cheie promovate de prozele lui Nicolae Rusu rămân supraviețuirea şi lupta pentru un mai bine individual.

În povestirea Oamenii zăpezii, ochiul narativ se fixează asupra primelor încercări de antreprenoriat ale unui grup de ţărani cărora nu cunoştinţele, nu cartea, ci anumite abilităţi de a se orienta pe moment le dau sorţi de izbândă. Personajele reflectă lumea în care trăiesc, o lume a descurcăreților ajunși în față odată cu ivirea „soarelui libertăţii” și cu manifestarea dorinței de a face bani cu orice preț. Despre astfel de exponenți ai societății și intențiile lor, Lucian Boia afirma că „lungul regim impus dorinţei fireşti a oamenilor de a avea a generat o poftă aprigă de câştig, iar scrupulele de corectitudine n-au mai rămas prea multe în urma comunismului” [Boia, Lucian, De ce este România altfel? București: Humanitas, 2012, p. 107]. Iată și fragmentul elocvent: „Mai bine zis, șmecher să fii, noroc să ai, eu n-am citit în viaţa mea o carte, mi-am păstrat vederile şi acum nu am probleme cu număratul banilor. Iar ca să-i ai, e nevoie să ştii a te orienta. La moment! Eu, de exemplu, am văzut cine a biruit la alegeri şi m-am dat imediat în partidul lor. Astfel, cât ai zice… am obţinut autorizaţie pentru activitate comercială. Ceea ce vă sfătui şi pe voi. Până nu demult, când eram cu ruşii, o jumătate de sat erau comunişti, mai bine zis, membri de partid, ori cum li se mai spunea pe atunci, „cilenparti”. Astăzi, toţi cei care fuseseră la cârmă, ca să rămână mai departe cu hăţurile în mână, s-au dat în partidul de la putere. Şi, cine are în mână pâinea şi cuţitul, parte-şi face”.

Pe de altă parte, omul simplu, învăţat să-şi câştige pâinea onest, rămâne dezamăgit de „felul nou” de a se descurca, dar nu încearcă a se opune. El găseşte „soluţii individuale de ieşire din impas” [Ibidem, p. 102]: „Degeaba a citit el atâtea cărţi de s-ar potrivi la vorbe… cică, parcă, până treci puntea… dar, din partea mea, decât aşa, nici n-o mai trec, rămân pe malul ista, unde m-am deprins şi unde mă simt cu picioarele pe pământ, chiar dacă ele, picioarele, îs cam încleştate în lut… dar mai bine aşa, decât să trec dincolo, unde nu ştie nimeni ce te aşteaptă, poate chiar potopul… şi, îţi place sau nu, dar va trebui să te prefaci în om de zăpadă, ori…”.

Povestirea Robul de ieri are drept personaje centrale doi fraţi, Tilică şi Goriţă. Primul dintre ei, profitând de schimbările din societate, îşi deschide o mică afacere la un atelier de reparaţie a obiectelor de uz casnic, pe când Goriță practică cerşetoria. Vrând să-l ajute să-şi facă un câştig decent şi onest, Tilică, din solidaritate frăţească, încearcă să-l angajeze în calitate de ucenic. Goriţă însă refuză să dea „vrăbiuţa din mână pe barza de pe casă” şi revine la acea imagine lăptoasă, amestecată cu fum, din ochelarii de cerşetor. El consideră că datorită lentilelor bulbucate „zornăitul monedelor se întețeşte”, fără a se fi lăsat de gândul că: „Atâta timp cât există indivizi ca Tilică, nici noi nu ne pierdem”.

Spiritul descurcăreţ al basarabeanului, teatralitatea lui sunt ușor de recunoscut și în povestirea Repetiţia generală, când trei actori, deghizaţi în veterinari, încearcă să ia porci de la nişte ţărani sub motivul că în ţară a intrat pesta porcină şi trebuie sa-i ia spre a-i arde. În cele din urmă, aceștia vor fi deconspiraţi.

Exemplele aduse în rândurile de mai sus vorbesc despre faptul că fenomenul antiutopic al despiritualizării şi deprofundizării, cu rădăcini adânci în comunism, nu s-a diluat, din contra, a căpătat o și mai mare amploare. Somnul raţiunii celor „căldicei”, al celor care judecă cu jumătate de măsură, continuă să infesteze întreaga noastră societate. Moldoveanul e deprins a avea în faţă un Moise sau o altă autoritate exterioară care să-i dicteze ce ar trebui să facă, fără a ține cont că de fapt accentul ar trebui pus pe acea autoritate interioară, numită datorie și conștiință. De altfel, în evoluția sa, gândirea modernă se manifestă tocmai prin „înlocuirea autorității exterioare prin una interiorizată” [Fromm, Erich, Frica de libertate…, p. 145], aceasta fiind, de fapt, una dintre victoriile libertății. A te supune orbește ordinelor venite din afară pare nedemn de felul de a fi al unui om liber, iar stăpânirea pornirilor  instinctuale, inerente naturii individului, de către rațiune, voință și conștiință pare să fie tocmai esența libertății şi ieşirii din colapsul în care se află individul astăzi.

Prin romanul Şobolaniada, Nicolae Rusu încearcă un roman  „cu cheie” , „scuza” acestuia  fiind una de critică socială. El nu include în text oameni aleşi aleatoriu, ci pe acei pe care îi cunoaște, recognoscibili cu ușurință la lectură. În intenția de a se dumeri asupra unor evenimente care i-au marcat destinul, autorul nu copiază numai trăsăturile indivizilor sau personalităților din viaţa publică, pentru el detestabilă, dar şi gesturi sau mici întâmplări cu caracter anecdotic din viaţa acestora. Astfel, multe dintre cunoștințele prozatorului devin în mod involuntar personaje.

Pe fundalul razboiului de independenţă din Transnistria, Moldova devenise teritoriul predilect al răfuielilor mafiilor ruseşti şi moldoveneşti. Martor ocular al evenimentelor, prozatorul descoperă degringolada acestor răfuieli. Ceea ce captivează cu adevărat în paginile romanului, nu este neapărat valoarea literară a textului, dar ceea ce mărturisește Nicolae Rusu. În cazul Şobolaniadei deci, valoarea documentară prevalează valorii estetice inerente unui text de ficțiune.

Narațiunea este una obiectivă, la persoana a treia, deși nu este altceva decât o deghizată povestire la persoana întâi, romanul fiind în mare parte autobiografic. La baza poveștii stă o parabolă despre şobolanii care au invadat subsolul Muzeului de Literatură de la Societatea Literaților și care devin din ce în ce mai agresivi. Paznicul instituției respective îşi aminteşte de o întâmplare din adolescență despre o metodă de nimicire a şobolanilor. Drept urmare, acesta închide trei şobolani într-o cuşcă de sârmă şi o ascunde în sala de festivităţi, sub scenă, dându-le din când în când de mâncare doar pentru a-i provoca. După câteva zile, el descoperă că unul dintre ei a fost mâncat de ceilalţi doi. Prin analogie, urma ca, după încăierările dintre cei doi rămași,  unul să piară, iar cel care va supravieţui să-şi obţină libertatea şi, cu un ac înfipt în coadă, va fi eliberat din cuşcă, transformându-se într-un şobolan canibal, spaima întregii colonii de rozătoare.

O astfel de metodă se propunea a fi utilizată în scopul nimicirii Societății Literaților pe la începutul anilor ’90. În urma acestor procedee, se spera că toţi revoltații se vor ogoi și lucrurile vor reveni la realitățile de dinaintea revoltei de renaștere națională. Drept urmare, se intenţiona să se găsească nişte persoane mai vulnerabile, care să fie atrase în diferite afaceri dubioase, terorizându-le și făcându-le existenţa de nesuportat, care să poată fi distrase de la alte activităţi, în special politice, și pe care ulterior să le poată ușor compromite.

În acest mod, autorul încearcă să demaşte forţele mutilatoare de adevăr, fiind vorba de „adevărul unui popor  care nu reuşeşte să-şi regăsească propria fiinţă rămasă la discreţia fostului centru imperial” [Codreanu, Theodor, Basarabia sau drama sfâşierii, Chisinău: Flux, 2003, p. 252], dar ajunge la concluzia că este o misiune greu de realizat, întrucât la putere nu au ajuns oameni noi, ci aceiași comuniști, de data asta reciclaţi, partidul renascând din cenuşă sub alt nume. Vechii securiști, la rândul lor, de asemenea continuă să se manifeste, doar că de data asta subtil și deghizat.

Felicia CENUȘĂ, doctor în filologie, cercetător științific superior, Muzeul Național al Literaturii Române