CONTRAR OBICEIULUI

…Să fi tot fost pe la mijlocul lunii iunie când porcul tăiat de Ignatul anterior era pe cale de dispariţie, în cămară mai aveam vreo două oase afumate, o pecie de slănină şi ceva untură pe fundul unui bidon. De ciorbe de salată mă cam săturasem, în grădină era precum în cărare adică roşiile erau cât alunele iar despre ardei şi vinete ce să mai vorbim, ăstea se coc în Ardeal cam de Sfântul Dumitru .Vacă n-am că asta mănâncă mult şi laptele nu ţi-l mai cumpără nimeni, găini dacă îţi cumperi vin ţiganii noaptea şi ţi le fură aşa că fac şi eu ce-a făcut vecinul. Merg la târg să-mi cumpăr o capră. Mă scol cu noaptea în cap, mănânc din briceag o bucată de pită cu slănină şi o ceapă, beau o cană cu apă şi…tai-o Gheorghe la târg. Pe jos normal că RATA nu mai circula, cică nu rentează, norocul este că până în comuna în care se ţinea târgul sunt doar vreo şapte kilometri. E drept că, din când în când, mai trecea în mare viteză pe lângă mine câte-o maşină de lux, dar erau copiii saşilor din Germania care mergeau la Viscri, la casele bunicilor, unde prinţul moştenitor, băiatul reginei Angliei cum ar veni, plictisindu-se pe malul Tamisei care curge monoton şi-i mai toată ziua în ceaţă, şi-a cumpărat o casă cu pereţii cât ai cetăţii şi stă toată ziua pe bancă la poartă cu săsoaicele din sat care îi ştrincănesc ciorapi din lână şi-l servesc cu ţuică de prune. După vreo două ceasuri bune, ajung şi eu la târg. Lume multă dar nu ca altădată. Mai mulţi vânzători de mici şi bere decât de animale. Capre de ales nu prea erau deoarece am văzut doar una la o babă ştirbă cam de aceeaşi vârstă cu capra. Mi-a cerut patru sute, i-am oferit două, am bătut palma la trei sute, am luat capra de şpargă, adică de o sfoară mai groasă cu care baba o gătise în jurul gâtului. M-am oprit la prima tarabă cu mici şi bere, am luat doi mici, o bere rece şi m-am aşezat pe un bolovan. Capra lângă mine. Stăteam aşa circumspect şi nu ştiam cum să fac să intru în contact cu capra. Să nu vă gândiţi la alte alea, mă refer la un contact diplomatic în vederea coabitării în următorii ani. Curios. Când ni s-au întâlnit privirile, am constatat o privire blajină în ochii căpriţei, aproape să-i dea lacrimile. Parcă ne cunoşteam de-o viaţă. În sfârşit. Am luat-o spre casă, însoţit de noua achiziţie. Am dus-o direct în „subşop” unde, în modul cel mai firesc, am legat-o de un par. I-am pus în faţă nişte coceni de cucuruz, o găleată cu apă şi am lăsat-o singură să se familiarizeze cu noua…locaţie. Aşa zic toţi, aşa zic şi eu. Pentru nunţi se aleg locaţii. Pentru sedii de partid se aleg locaţii, pentru o capră de ce nu s-ar alege?! O las singură toată ziua. Peste noapte, cu gândul la privirea aia blajină a caprei, mi-am făcut planuri cum să-i procur cele necesare să-mi dea şi ea lapte. Adorm mulţumit de afacere. A doua zi, dimineaţa însă, surpriză. Aud nişte bătăi în poartă. Cine era? Erau doi domni care s-au prezentat a fi de la garda financiară. I-am poftit în casă, am vrut să-i cinstesc dar ei…nu şi nu, că să le prezint contractul de vânzare-cumpărare şi bonul fiscal pentru capră. (Între noi fie vorba, era mâna vecinului!). „Măi oameni buni!” am zis eu dar ei… „nici un măi oameni buni, vrem să vedem actele!”. N-am avut încotro. M-am dus înapoi în satul vecin, tot pe jos, am întrebat în stânga şi în dreapta dacă o cunoaşte cineva pe o bătrânică ştirbă care a vândut la târg o capră cam de aceeaşi vârstă cu baba. Unul, mai să mă pocnească spunând că fac mişto. Am intrat la bufetul satului convins fiind că acolo voi găsi informaţii. Toţi aveau chef de vorbă, dar nimeni nu ştia nici de babă …nici de capră. Doar “patroana”de la tejghea care era tocmai nepoata babei a intrat în vorbă, dar supărată că am păcălit-o pe babă că, vezi Doamne, capra merita mai mult. Sub ameninţarea că cheamă poliţia, i-am mai dat o sută dar cu condiţia să-mi spună unde-i baba. Cu chiu cu vai am găsit-o. Ne-am dus la Primărie. Am stat şi am aşteptat trei ore că nu era acolo primarul, când a venit i-am spus care-i necazul dar a zis că nu poate face nimic deoarece capra nu a fost înregistrată la ultimul recensământ dar, dacă venim cu trei martori, se face un proces verbal de constatare şi se rezolvă. Du-te Gheorghe înapoi la crâşmă, fă-le cinste la trei „domni” care să depună mărturie cum că animalul a fost crescut de respectiva doamnă. Altă sută de lei. În fine. Primesc actul dar soarele era demult spre apus. O iau înapoi spre casă, evident tot pe jos, ajung pe la miezul nopţii, mă spăl la fântână şi intru oblu în pat. Dorm agitat toată noaptea. Atâta cât a mai rămas. A doua zi dimineaţa…iar bătăi în poartă. Mă duc şi deschid. Erau cei de la medicina veterinară. Dacă am certificat de sănătate pentru capră. Normal că nu aveam. Merg înapoi la babă, pe jos evident, o caut, cineva mi-a spus că e la câmp, merg la câmp, baba habar n-avea de certificatul de sănătate, revin în sat, merg la medicul veterinar care, spre bucuria mea era beat turtă, fug la un “privat” cumpăr un coniac, revin, îi dau coniacul, îmi dă certificatul dar…altă sută. Nu mai puteam de nervi. M-am dus inapoi la bufet unde m-am făcut praf. Atât de praf încât nu mai ştiu cum am ajuns acasă. Norocul că dimineaţa…alte bătăi în poartă. Altfel dormeam dus. Erau cei de la protecţia mediului şi voiau să vadă dacă am fosă septică cu scurgere şi neutralizarea dejecţiilor emanate de capră. I-am chemat în “subşop” unde mi-am amintit că am pus capra dar…surpriză. Capra era moartă. Cei de la “mediu” au plecat cu coada între picioare, iar eu am avut câteva momente de meditaţie. Instantaneu mi-a fugit gândul la vecinul meu care de multe ori mi-a făcut necazuri. Apoi am zis cu voce tare: „Dă, Doamne, ca vecinului meu capra să-i trăiască!” În ziua următoare a murit vecinul.

Autor: Nicolae BUNDURI, Brașov