Ziua Lecturii

Zilele subliniate în calendare ca „speciale” sunt, cel mai adesea, un indiciu al unor stări dramatice, fie depășite, în istorie, cu sacrificii (Ziua Revoluției Franceze/ Române ș.a.m.d.), fie constatând o actuală stare alarmantă: Ziua Mediului, Ziua Mondială a Apelor, Ziua Pământului, Ziua Limbii Române (știați că există și Ziua Internațională a Limbii Materne? dar de Ziua Europeană a Limbilor ați auzit?), Ziua Femeii, Ziua Muncii, Ziua Internațională pentru Nonviolență în Școală, Ziua Copiilor Străzii. Sau, iată: Ziua Internațională a Fericirii. Or, dacă toți oamenii ar fi fericiți, nu ar fi nevoie de o zi (decretată!) a fericirii! Ergo: trebuie să ne solidarizăm, să ne sensibilizăm, să depunem un efort comun pentru ca oamenii să-și dorească să fie fericiți.

Cu Ziua Lecturii se pare (doar) că e mai simplu și mai puțin dramatic. Ea comemorează scriitorul (se va serba pentru prima dată în acest an, de ziua lui Grigore Vieru), e un semn de recunoștință față de actul scriitoricesc, invocă implicit cartea, biblioteca și librăria  (care se vor vizitate în aceste zile), implică oamenii cărții, de la autori și editori, la bibliotecari, librari, lectori publici, profesori, studenți, elevi. În această zi, cu toate onorurile aduse celor care fac cărțile, Domnia Ta, Mărite Cititor, ar trebui să devii centrul evenimentelor. Odată deschisă cartea în fața ta, intrând în lumea cărții, devii proprietarul certificatului de Cărturar. Pentru această postură, fie și rară pentru cei care au alte activități, merită să fii respectat, onorat, omagiat. Ziua Lecturii este Ziua-Celui-care-Citește. Or fiecare carte prinde viață nu atunci când e scrisă, nu atunci când e tipărită, ci numai și numai atunci când este citită. O carte pe care nu o citește nimeni este inexistentă, oricât de ambițios sau oricât de genial ar fi autorul ei, oricât de talentat ar fi fost scrisă. Mircea Cărtărescu aducea această imagine plastică: o carte închisă e ca un fluture cu aripile/ copertele strânse, stând pe o floare, potolindu-și setea dintr-un strop de rouă. Dar e de ajuns să desfacă/ deschidă aripile-copertele și începe zborul, se deschide adevărata frumusețe a lumii…

Realitatea însă e dramatică. Societatea e bolnavă, săracă, injustă, înrăită, cui îi mai arde de lecturi? Lumea de la noi, o arată statisticile, dar poate fi observată cu ochiul liber, nu citește. În librării e sărbătoare când intră un vizitator, timid, uimit, ca într-un muzeu; în bibliotecile publice calcă, rar, cam unii și aceiași cititori; în parcuri nu prea vezi oameni cu cartea în mână (o fi citind toți acasă, tainic, ca pe vremurile cenzurii și prohibiției culturale?), iar în troleibuze se adună doar cititori de sms-uri și vizitatori de tik-tocuri, actualele albume de „arte vizuale”.

Numai sărăcia nu explică și nu justifică, or totul e pe invers: o lume bolnavă, injustă, săracă, o lume imperfectă își poate ameliora starea doar dacă este tratată cu literatură. Nu neapărat cu beletristică. Pot fi cărți de fizică cuantică sau istoria matematicii. Pot să fie aventuri incredibile sau documentare riguroase, poeme suprarealiste sau drame docufiction, jocuri de limbaj sau jocuri ale minții. Toate cărțile bine scrise sunt remedii pentru un om care vrea să-și depășească starea și condiția. Aici se deschide o temă mai veche: ce sunt cărțile bune, care sunt ele? Răspunsul e tot aici: dacă aveți îndoilei, încredințați-vă profesioniștilor onești, cu discernământ și cu gândul la cititor (nu la orgoliul autorului). Dar nici aceste sfaturi nu sunt absolute, dacă nu ați acumulat experiența necesară, ca să testați sfatul altuia. Pentru a citi numai cărți bune, trebuie, mai întâi, să citiți pur și simplu, ca să aveți carte, să deveniți cărturar cu gustul în regulă. Vorba lui Vasile Romanciuc pentru cititorii începători: „Cine vrea să aibă CARTE, trece mai întâi prin CĂRȚI”.

La ce mai cunoști alfabetul, dacă nu citești? Ratezi atâtea șanse, având un dar magnific. E ca și cum ai ști cum să butonezi telefonul, tableta sau nu mai știu ce alt gadget și, avându-le la dispoziție, nu le-ai accesa. Or cărțile sunt cele mai la îndemână mijloace de informare și comunicare. Mult mai comode, mai prietenoase și mai nepretențioase decât toate rețelele.

Reticent la tot soiul de sărbători, nu le neg absolut rostul simbolic. E un prilej de a acutiza problema și poate de a schimba ceva, fie și pe dimensiunea simbolică. Cu prilejul sărbătorii, aș reitera o propunere. Știu că există vrafuri de cereri privind ridicarea de monumente, tăblițe memoriale și busturi ale scriitorilor. Dar nu avem un monument al Cititorului, personaj rar, uneori eroic înfruntând impedimentele, alteori ostracizat pentru lecturi sau detestat de lumea profană. Și nu trebuie să-l inventăm, el există, simbolic, emblematic, mai interesant, după mine, decât personajele din cărțile și filmele Fantasy. Este Voinicul-cel-cu-Cartea-în-Mână-Născut, eroul basmului lui Ispirescu. Realizat cu gust, de un sculptor talentat (poate fi organizat un concurs, datele problemei și criteriile de evaluare le găsim la Ispirescu), monumentul ar putea fi plasat într-un spațiu vizibil și ar deveni punct de atracție pentru copiii și maturii autohtoni, dar și pentru turiștii străini.

Spun asta și pentru a schimba percepția lectorului și a lecturii în societate. Ne place să invocăm o definiție pe care o dăduse conaționalilor săi Dimitrie Cantemir, subliniind reticența lor față de carte. Ne place, deoarece ne justifică lenea și dezinteresul pentru lecturi, ca trăsătură națională. Fals! Lectura și studiile sunt calități personale (doar că în unele societăți masa critică ce domină spațiul e acoperită de lumea cititoare) și orice generalizare deformează faptele. Aș putea să spun că primul care îl contrazice pe Cantemir e Cantemir însuși, unul dintre cele mai luminate minți europene ale timpului său. Dar încă înaintea lui Cantemir, inteligentul și supertalentatul cărturar Miron Costin vorbea despre „cetitul cărților” ca despre o „dulce zăbavă”. Iată asta e o trăsătură națională: lectura ca plăcută zăbavă! Voinicul-cel-cu-Cartea-în-Mână-Născut, ca și Îngerul-cu-Cartea-în Mână al lui Nichita Stănescu citesc detașați de lume, deoarece pentru ei lectura e o atât de plăcută zăbavă, încât celelalte nu contează.

Un mezin (ca vârstă) al aceleiași confrerii de cărturari (dar de data asta din Franța), Charles de Montesquieu, este explicativ în acest sens: „De câte ori te simţi nefericit şi ai nevoie de uitarea necazurilor; când rănit de viaţă, doreşti un suprem balsam; când sătul de banalitatea şi inegalitatea mediului, aspiri la societate mai ales când vrei să te înduioşezi ori să râzi de nimicuri în tovărăşia unui spirit plin de bunăvoinţă şi de înţelegere atunci nu-l căuta departe, căci nu-l vei găsi. N-ai decât să întinzi mâna spre bibliotecă şi să chemi către tine acest talisman: Cartea.” Și, concluziv: „Cetirea cărţilor a fost pentru mine leacul suveran împotriva dezgusturilor vieţii”.

Coborând pe pământ, în miez de februarie 2023 și în miezul temei de care sunt legat și pur profesional. La prima ediție a Zilei Naționale a Lecturii, Editura Știința lansează o antologie de anvergură: Poezia românească după 1945, ediție în patru volume; antologie, studiu introductiv și note biobibliografice de Ion Pop; Editura Știința, volumele I-III 2022, volumul IV 2023, 456+472+608+568 pagini. Cu acest prilej, vine la Chișinău un desant impresionant de literați (poeți și critici) din București, Cluj, Iași, Bălți (Ion Pop, Ana Blandiana, Al. Cistelecan, Ion Mureşan, Ion Bogdan Lefter, Adrian Popescu, Simona Popescu, Lucian Vasiliu, Valeriu Stancu, Nicolae Leahu), plus poeții și criticii importanți de la Chișinău.

O formulă eficientă de lectură (lectură poetică, lectură critică, lectură intimă, lectură publică), pentru declanșarea procesului. Or cel mai important lucru e să vorbim de un proces, nicidecum de un simplu eveniment, fastuos, dar efemer.

O Zi a Lecturii, așadar, pentru declanșarea și stimularea Lecturilor Zilnice.