România și Republica Moldova, la zi (I)

318
0

Episodul întâi: România

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

 În presa românească se dezbate tot mai des rolul jucat de România în contextul schimbărilor majore care survin odată cu teribilul război din estul continentului. Pe autori îi preocupă nu numai ajutorul efectiv acordat de București ucrainenilor, ci și gradul de adecvare a reacțiilor și atitudinilor liderilor politici la noua situație, (in)oportunitatea unor gesturi sau declarații, (ne)reușitele diplomației ș.a.m.d. Pe 10 ianuarie a.c., de exemplu, în „Revista 22“ a apărut articolul lui Armand Goșu, „Ucraina, un examen prea dificil pentru elita de la București“. Cunoscutul expert critică guvernarea actuală pentru că ar fi pierdut competiția cu Varșovia pentru rolul de cel mai important actor regional: Polonia a mizat pe o relație mai strânsă cu SUA și s-a implicat cel mai mult dintre țările estice în sprijinirea militară, diplomatică și umanitară a Ucrainei, pe când România ar fi mizat „pe cartea europeană“ și i-ar fi ajutat prea discret sau chiar insuficient pe vecinii aflați la ananghie. O altă cauză a inerțiilor care au împiedicat deschiderea mai mare față de Ucraina ar fi fost, în opinia lui Goșu, relațiile complicate din anii trecuți cu aceasta, determinate atât de tratamentul minorităților românești din fostele teritorii ale Regatului, cât și de unele stereotipuri în privința Kievului, de care politicienii români se debarasează cu greu. Urmarea logică a acestei stări de lucruri ar fi marginalizarea și provincializarea României în zona ei geopolitică – o temere împărtășită și de alți comentatori și analiști.

Replica de serviciu a guvernanților de la București la acest gen de critici este că România face „foarte mult“ (în cadrul UE și NATO pentru Ucraina), doar că preferă să n-o afișeze. Pe de altă parte, și clasa politică de la Sofia a fost criticată pentru gradul de implicare redus, dar iată că o recentă investigație a celor de la „Die Welt“ ne spune că, în primele luni de război, Bulgaria ar fi furnizat Ucrainei, în deplin secret, până la 30% din toate munițiile și până la 40% din motorina pentru mașinile de război. Costurile operațiunii ar fi fost acoperite de aliații anglo-saxoni, dar asta nu diminuează nicidecum semnificația gestului. Un gest cu atât mai important, cu cât e făcut de o țară în care o bună parte din populație și din politicieni simpatizează Rusia în virtutea unei prietenii mai vechi, o simpatie care trece, deseori, cu o mult prea mare ușurință peste mârșăviile mai noi ale „aliatului“ istoric. România nu are de ce să simpatizeze Rusia, deși există partide întregi și fracțiuni de partide prorusești în politica de la București. În ciuda unor aparențe, este totuși greu de presupus că actuala coaliție de pe Piața Victoriei s-a limitat doar la ajutorul umanitar și economic (găzduirea refugiaților, tranzitarea cerealelor și altor mărfuri din Ucraina asediată etc.) și că a decis să fie singura țară de pe flancul estic al UE și NATO care să nu livreze cel puțin un cartuș pentru ZSU. Chiar și unele publicații ucrainene au sugerat, cu diverse ocazii, că ajutorul României este mai consistent decât ar putea părea.

Timpul va arăta ce și cât a făcut Bucureștiul pentru Kiev, dar problema României nu se rezumă doar la politicieni ezitanți și inconsecvenți cât privește Ucraina sau pe de-a dreptul antiUE și antiNATO. Deși sunt destui, majoritatea rămâne pe poziții euroatlantice și ascultă cu sfințenie de sacerdoții politicilor comunitare de la Bruxelles. O problemă serioasă devine electoratul. Căci starea lui de spirit s-a schimbat, dar nu neapărat în direcția bună.

După o perioadă de euroentuziasm care a coincis cu integrarea în UE, cu o impresionantă creștere economică și care a generat multe așteptări în societate, a venit epoca pesimismului, a delăsării și chiar a euroscepticismului. Aceasta s-a produs la fel de brusc ca și epoca însuflețirii generale – un salt înapoi previzibil, de altfel, pentru o societate încă nedeprinsă cu mecanismele jocului democratic și cu specificul economiei liberale. Cauzele propășirii economice au fost repede uitate, statutul curent al țării și cifrele PIB-ului au fost luate drept datul firesc al sorții și nu drept rezultat al unor decizii înțelepte luate pe 22 iunie 1995 la Snagov și al unor alianțe internaționale eficiente. Prima criză, cea declanșată în 2008-2009, s-a lăsat cu o consecință majoră. Una singură, dar destul de gravă, și anume, hibridul construct politic numit USL, care a pavat calea pentru toate coalițiile împotriva firii ce au urmat și au periclitat buna funcționare a democrației, și așa destul de fragile, în țară. Domnia PSD-ului, generată de dezamăgirea indusă de haotica Uniune Social-Liberală, a coincis cu mai toate guvernările populiste și eurosceptice din regiune și a condus la criza politică din 2019-2020. O criză din care au ieșit guvernarea, dar mai cu seamă electoratul actual, dezorientat și deloc pregătit de o confruntare cu provocări de anvergura pandemiei globale și războiului continental. Dacă adăugăm la aceasta și specificul reacției naționale la probleme – angoasa generalizată, o adevărată pandemie a anxietății, nu alta; focalizarea pe secundar și particular, în detrimentul esențialului; gândirea conspirologică, adică justificarea frustrărilor interne prin conspirații externe; atomizarea socială, fuga de responsabilitate și pierderea interesului pentru acțiune; căutarea de soluții facile, radicale și rapide etc. – obținem o populație ușor de manipulat și deci o potențială victimă a unor aventurieri politici periculoși. De care România nu duce lipsă și care știu să se oferteze, mizând pe precara cultură politică a cetățeanului mediu care nu vrea să înțeleagă că, într-o democrație, încredințezi politicienilor doar mijloacele de soluționare a problemelor, nu și puterea de a reduce problemele la soluții gata făcute.

Sondajele reflectă, de altfel, această căutare a unor soluții de-a gata, iar evoluțiile negative din vecinătatea României (cazul Ungariei, ca să dăm numai un exemplu) nu pot convinge populația că șansa ei rezidă în ea însăși, în mobilizare, în seriozitate și în asumarea, nu în delegarea, responsabilității. Lentoarea reformelor și a reconstrucției, incompetența, erorile (mai ales pe plan intern) și celelalte vicii ale guvernării de azi sporesc riscul venirii la putere a unor forțe incontrolabile democratic. Deocamdată, acest risc nu este foarte mare – în orice caz, mai mic decât în RM, despre care vom vorbi data viitoare –, dar el există și crește de la o zi la alta. Faptul că, într-o societate destul de pacifistă și nici pe departe rusofilă, avem un procent alarmant de oameni care nu pot defini cu exactitate victima și agresorul în războiul din Est, dând vina pentru declanșarea acestuia tocmai pe țările fără de care progresul de azi al României ar fi fost imposibil, este simptomul unei patologii colective care, netratată la timp, ar putea produce mari surprize în anul electoral 2024.

 

(va urma)

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT