Plecarea miniştrilor

Cândva demult, în veacul trecut (clișeul zice: în altă viață), am lucrat puțin timp în „structurile guvernamentale”. Nu am fost până atunci nicio zi „funcționar  de  stat” (am ajuns acolo la insistența colegilor). Priveam la toate lucrurile ca la ceva nou și, pe alocuri, bizar. Fiindcă îi știam, în virtutea meseriei, pe mai mulți colegi din aparatul ministerului, eram curios să aflu de la ei cum se face că, odată cu fiecare schimbare de guvern (era epoca primelor exerciții democratice, guvernele cădeau și renășteau permanent, ca în Italia), ei erau „disponibilizați”, reevaluați (formal: conform competențelor profesionale, dar mai curând pe principiul loialității) și reangajați. Nu toți, bineînțeles.

Nu vă grăbiți să penalizați asemenea practici ale „exercițiilor de loialitate”. Dacă vrem ca un guvern/ minister/ departament să fie funcțional, cei care administrează treburile instituției respective trebuie să aibă încredere deplină în echipă. Faptul că șeful deștept trebuie să mizeze pe profesioniști e problema lui. Mai ales că suficienți „profesioniști” exemplari (o, câtă lume profesionistă avem în sistemul nostru juridic, nociv  în toată substanța lui!) vor pune bețe în roate. Nu mai vorbesc de tot soiul de diversioniști… profesioniști, da.

Dar nu despre asta voiam să spun. Nedumerirea mea cea mare, atunci când îi ascultam pe colegii de meserie, deveniți, pe un timp scurt, colegi de minister, era: la ce vă trebuie asta? Cum puteți să lucrați fără să aveți o garanție a viitorului? Iar fiindcă întrebarea era într-un fel retorică, aveam și eu răspunsul (pentru mine lucrurile erau și mai simple): la guvern/ minister poți să vii numai dacă accepți că a doua zi s-ar putea să pleci de aici, fie din proprie dorință, fie din motivul schimbăriii configurației politice. Iar asta înseamnă să fii sigur pe ceea ce vei face în viitor doar dacă ești în afara biroului din care se vede Arcul de Triumf. Tragedia (personală) mare e a celor care nu își închipuie viața în afara structurilor de stat, fie politice, guvernamentale, parlamentare sau de alt soi. În rest, de vreme ce suntem latini și Italia, conform unui serial autohton, este „Patria nostra”, de ce nu ne-am obișnui cu venirile și plecările din guvern, cu căderile guvernelor… de dragul prosperității cetățenilor!?

Din data instaurării guvernului Gavriliţă (6 august 2021) au avut loc patru remanieri: a plecat viceprim-ministrul pentru integrare, ministrul agriculturii, ministrul mediului, ministrul muncii şi al asigurării sociale. Și ca lumea să aibă ce să comenteze, a mai plecat și purtătoarea  de cuvânt a guvernului. Mă amuzase cu această ocazie un comentariu al unui opozant dur, care, ceva timp în urmă, afirma că nimic nu se face în țara asta „fără acordul Maiei” (imaginându-și că guvernul Gavriliță este unul de buzunar, iar actuala președintă – un Voronin în fustă), apoi afirmând că în mult comentata „ședință nocturnă” de la președinție Maia Sandu a vrut să demită guvernul, dar acesta ar fi fost apărat eroic de câțiva deputați PAS (așadar, nu mai este un  guvern de buzunar, dacă nu-l poți demite!), iar în final spunând că ultimele remanieri (plecarea ministrului muncii și a purtătoarei de cuvânt) s-au produs „la sugestia Maiei”. Adică nu ar mai fi fost deja un „dictat”, dar tot un pic de intrigă, de jocuri de culise. Cum altfel?

Mi se pare un ritm obişnuit de remanieri, ba chiar prea lent, dacă avem în vedere că marea majoritate a miniştrilor sunt novici: rodajul iniţial și încercarea de acomodare putea să conducă la și mai multe remanieri, în cazul incompatibilităţilor, developate pe parcurs. Avem o guvernare de alt fel decât cele existente până acum, iar asta poate să însemne şi lipsa unor fire de legătură (nocivă, cel mai adesea) cu vechile guvernări, lipsa unei experienţe nocive de genul o mână spală pe alta. Dar asta înseamnă şi lipsa de experienţă absolută în domeniul guvernării unui stat, ceea ce presupune atât de frecventul sport naţional numit călcatul prin străchini.

În ceea ce mă priveşte, prefer acest sport, cucuiele acumulate fiind o bună investiţie într-un viitor mai sigur. Dar s-ar putea ca poporul să aibă alte preferinţe (de exemplu să-i placă vechile maniere de guvernare, cu „experienţa” de decenii… Și, bineînțeles, să fie guverne „stabile”, ca pe vremea „socialismului dezvoltat”.

Sigur că pentru cârcotași demisiile fac parte din spactacol și le înviorează atenția, îi țin în formă. Sigur că – mai ales dacă sunt și opozanți fervenți – de fiecare dată pleacă „nu cel care ar trebui să plece”. Și, bineînțeles, nu poate să dispară din repertoriu cântecul despre cine ar merita să fie ministru. Deși cei care comentează ardent remanierele produse (ori cele „necesare”) știu, mai bine decât oricine, că prima calitate  necesară unui membru al guvernului e compatibilitatea cu echipa care guvernează. Fie și veniți din  afara partidului. Apropo, garnitura actualului guvern e alcătuită pe jumătate din oameni care nu fac parte din partidul de guvernare.

În fine: îmi plac oare toate schimbările care se fac în arcul guvernării (și, mai nou, la președinție)? Nu neapărat. Aș fi preferat și eu, ca tot poporul spectator, ca să plece alții, ca să vină alții. Dar de ce ar trebui să mă doară capul pe cine îl preferă în echipă șeful acesteia, fie că se numește Maia Sandu, fie că o cheamă Natalia Gavriliță? Important e  ca actul guvernării să fie eficient și funcțional, mai ales acum, în faza acută a unor crize mondiale de proporții.