Folclorul românesc, o dominantă în corespondența George Meniuc – Ovidiu Bârlea

În colecția „Manuscrise” a Muzeului Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu” se păstrează o impresionantă corespondență dintre scriitorul basarabean George Meniuc și folcloristul bucureștean Ovidiu Bârlea. Corespondența cuprinde o perioadă de 15 ani, prima epistolă a lui Ovidiu Bârlea către George Meniuc datând cu 3 noiembrie 1972, iar ultima fiind scrisă pe 15 februarie 1987. Aceasta din urmă a rămas fără răspuns, căci George Meniuc trecuse la cele veșnice pe 8 februarie a acelui an. Ovidiu Bârlea a aflat trista veste abia peste zece zile, căci hotarul de la Prut încetinea circulația știrilor între România și RSS Moldovenească.

Cei doi epistolieri s-au cunoscut în anul 1937, pe când își făceau studiile la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București. Încă din primul an de studii ei s-au împrietenit și această prietenie a durat o viață, doar că ocuparea Basarabiei de către URSS în 1940 le-a întrerupt brutal comunicarea, ei regăsindu-se, din nefericire doar epistolar, abia după trei decenii de neștire.

Atât George Meniuc, cât și Ovidiu Bârlea, au fost mari admiratori, dar și cunoscători ai folclorului românesc și acest lucru le-a marcat benefic creația literară de-o viață. Încă în vara anului 1939 George Meniuc participă la o expediție folclorică în satele Vâprova și Dâșcova din județul Orhei, centrul Basarabiei. În această expediție, organizată de Petre Ștefănucă, el o va cunoaște pe Tatiana Gălușcă, viitoarea folcloristă, pe care Ovidiu Bârlea o va considera drept „cea mai reprezentativă pentru provincie” (se are în vedere provincia Dobrogea – n.a.). (Scrisoarea lui Ovidiu Bârlea din 22 ianuarie 1979, Colecția Manuscrise, număr de inventar 18138, Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”. În continuare: MNLMK). Între George Meniuc și Tatiana Gălușcă se va înfiripa o relație strânsă de prietenie, care va crește într-o mare dragoste, una dramatică, chiar tragică, pentru că hotarul de la Prut, instalat de către bolșevici pe 28 iunie 1940, îi va despărți fizic pentru totdeauna. Această dragoste s-a contopit în creația lui George Meniuc cu cea față de folclorul românesc și o vom regăsi în plachetele de versuri „Vremea Lerului”, „Florile dalbe”, în nuvelele „Povestea vorbei”, „Caloian”, „Mătăhală”, în eseurile „Imaginea în artă” și „Iarba fiarelor”, dar și în alte creații.

În ceea ce-l privește pe Ovidiu Bârlea, folclorul românesc a devenit pentru dânsul nu doar o pasiune, ci și o constantă profesională, materializându-se în opere precum „Antologie de proză populară epică, I-III”, București, EPL, 1966, „Poveștile lui Creangă”, București, 1967; „Metoda de cercetare a folclorului”, București, 1969, „Tipologia folclorului din răspunsurile la chestionarele lui B.P. Hasdeu”, București, 1970 (în colaborare cu Ion Mușlea), „Problemele tipologiei folclorice”, București, 1971 (în colaborare cu Dumitru Caracostea); „Cântece rituale funebre din ținutul Pădurenilor (Hunedoara)”, Cluj, 1973; „Istoria folcloristicii românești”, București, Editura Enciclopedică Română, 1974, „Mică enciclopedie a poveștilor românești”, București, EȘE, 1976, „Eseu despre dansul popular românesc”, București, 1982, „Folclorul românesc”, vol. I-II, București, 1983, etc.

Corespondența dintre scriitorul basarabean și folcloristul bucureștean este impregnată de reflecții asupra folclorului, care reprezintă o dominantă a fiecărei misive. Este de remarcat umorul fin, ironia subtilă, dar și bonomia epistolierilor atunci când sunt criticate ideile unor folcloriști de meserie sau ale unor intelectuali care au „încercat marea cu degetul” în materie de folclor și au dat chix. Astfel, în scrisoarea din 9 aprilie 1974, Ovidiu Bârlea afirmă, că în articolul „O viziune asupra Mioriței”, publicat în România literară din 21 februarie 1974, autorul Paul Tutungiu „umblă pe la daci cu Miorița”, după care continuă cu același umor și aceeași ironie: „Au pătimit destule bieții daci, de ce să-i mai încercăm cu fel de fel de exhibiții de prestidigitație spirituală!” (Scrisoarea lui Ovidiu Bârlea din 9 aprilie 1974. Colecția Manuscrise, număr de inventar 18136, MNLMK). Ambii epistolieri consideră greșită interpretarea baladei „Miorița” ca expresie a resemnării poporului nostru în fața fatalității, afirmând că baciul moldovean nu răspunde violent la complotul celorlalți doi păstori din rațiuni de evitare a unui conflict fratricid. Atât baciul ungurean, cât și cel vrâncean, sunt de aceeași etnie – română! – cu baciul moldovean. Doar se știe că românilor din Ardeal cei din celelalte provincii românești le mai spun și „ungureni”, dovadă fiind și numele de familie Ungureanu, răspândit în întreg spațiul carpato-danubiano-pontic.

Dragostea pentru folclorul românesc o regăsim în toate epistolele lui George Meniuc, adresate unicului coleg de la Facultatea de Litere și Filosofie, care a devenit folclorist de primă mărime în România postbelică – Ovidiu Bârlea. Iată ce-i scrie el în răvașul din 12 noiembrie 1972: „Folclorul m-a pasionat toată viața. În această privință un rol minunat l-a avut Tatiana Gălușcă. Am fost într-o expediție cu dânsa, apoi și în Dobrogea am fost. Ea mi-a prezentat o mulțime de materiale și mi-a dezlegat tainele acestor comori. Aproape nu există o bucată literară în care să nu folosesc ceva din folclor. Dar acest lucru îl fac în felul meu, cât se poate de neforțat, „topind” folclorul în textul modern. (…) Folclorul românesc este cel mai bogat în Europa. Când îl citesc, mă desfată limba poetică, de fiecare dată nouă, fie ca murmurul de izvor, fie ca șuierul de coasă, fie ca vuietul de codru. Eminescu, care știa bine folclorul, este un Beethoven în poezie. Mi-e drag, în singurătate,  să-i aud versurile. „Mai am un singur dor în liniștea serii…” și auzi liniștea serii, și auzi marea oftând alături. „Iată lacul. Luna plină…” și auzi lacul, auzi luna sunând pe clavir ca o sonată. Când citești texte vechi, acte de domnie, letopisețe, te surprinde muzicalitatea limbii. Iată de ce psalmodiam atunci, la cămin, rumegam fiecare cuvânt ca să-i prind gustul. Tatiana Gălușcă îmi scrie că intenționează să facă un studiu – „Folclorul în opera lui Meniuc”! – dar ea nu știe că în fiecare poezie încă pe atunci eu întâi descriam ceva din natură, așa cum se face în poezia populară („frunză verde spic de grâu” etc.) , aceasta era ideea mea ascunsă ca să mă apropii de duhul național al creației (Poți să-i spui acest lucru). Citește-mi, din acest punct de vedere, toate poeziile, și vei constata că este așa. Sufletește eu am nevoie de folclor, cum plantele au nevoie de aer și soare, de rouă”. (Scrisoarea lui George Meniuc din 12 noiembrie 1972. Colecția Manuscrise, număr de inventar 28034, MNLMK)

Răvașul de răspuns al lui Ovidiu Bârlea constituie un adevărat tratat științific asupra folclorului românesc. Iată ce-i scrie el lui George Meniuc, printre altele: „Când s-a cules folclor, oamenii au notat poezia și basmul și atât, încât cercetătorul e obligat să umble pe dibuite. Uite, de pildă, despre Miorița, mărturii ca cea culeasă de tine de la moș Ichim (și ce frumos l-ai înrămat în articolul tău pe care ți-l citisem în volum și subliniasem pasajul) despre fluierul la capul ciobanului nu au mai consemnat și alții, poți să înoți cât vrei prin miile de pagini din monografia supra voluminoasă a lui Fochi (Adrian Fochi, Miorița. Tipologie, circulație, geneză, texte, București, Editura Academiei, 1964 – n.a.), și nu dai de așa ceva”. Și tot aici Ovidiu Bârlea vorbește despre etimologia mai multor cuvinte utilizate în obiceiurile populare ale românilor, precum colindă, ler, Troian: „Nici despre colindat nu s-a însemnat ce se cuvenea, căci din sutele de înfățișări ale obiceiului, nici o zecime nu s-au oprit asupra funcției lui în ansamblu și în detalii (și aici, vorba lui Iorga, aproape cam tot peste ostenelile mele au dat), încât prea puținele atestări citate de mine (și de tine în scrisoare) reprezintă un infim procent. Cât știm până acum, colindatul era practicat de început de an, adică de an agricol în vechime și rămășițele obiceiului indică o origine mediteraneeană (ceea ce nu e sinonim cu romanică, putând fi vorba de ceva iliro-tracic sau pelasgic, adică și mai vechi, căci romanii au fost mari colportori de zeități și obiceiuri de la popoarele subjugate). La noi colindele au ajuns prin filieră romană, dovadă două cuvinte-cheie. Astfel, colindă, deși de fonetism slav, vine de la calendae care a dat intermediarul pierdut cărindă (dar păstrat în cărindar, numele popular al lui ianuarie), care apoi sub influența slavului koleda, provenit și el din calendae, a devenit corindă (păstrat în Transilvania nord-vestică, iar ca refren pe o arie și mai largă) și mai cu seamă colindă în restul teritoriului. Al doilea cuvânt e acel enigmatic ler care a dat loc la atâtea tatonări, până ce bucovineanul Dimitrie Dan (istoric și etnograf român [1856-1927- n.a.]) a adus explicația acceptată: anume leaurita derivă din Alleluia, exclamație-refren ce apare și cu sens profan chiar în cântece medievale prin Occident, adică prin rotacizarea lui l simplu s-a ajuns la Areluia  și de aci, pierzându-se cu totul înțelesul cuvântului, la formele aler, ler, ajungând a fi încărcat cu sensuri noi, adică „remitizat”, încât el apare ca personaj de basm sau legendă (Ler împărat) încă de multă vreme, căci Ion Budai-Deleanu nota pe la începutul secolului trecut o mențiune despre acest Ler împărat care ar fi mai bogat decât Croesus. Cât privește Troian, mi se pare plauzibilă ipoteza unor slaviști ca Lubor Niederle, Konstantin Jireček etc., potrivit căreia el ar proveni din numele împăratului Traian, pe seama căruia slavii sud-dunăreni au pus toate construcțiile atât de durabile de aici (poduri, șosele, viaducte, cetăți etc.) și în felul acesta el a devenit o figură mitică, întocmai ca și Ler împărat (de pildă, atestat și în basme bulgărești ca personaj actant de seamă. (…) Sunt încă atâtea și atâtea semne de întrebare despre aceste colinde străvechi, ceea ce am scris eu, vorba ceea, nici pe o măsea n-ajunge, de aceea nici despre Miorița nu m-am aventurat mai pe larg, în primul rând din lipsă de date despre semnificația ei în colindat. Ți-aș recomanda lucrarea despre colinde a prof. Petru Caraman de la Iași, Colinde la români și slavi, analiză minuțioasă comparativă pe vreo 650 de pagini îndesate, dar e publicată în poloneză (La Cracovia, 1933) și pasă de o citești dacă-ți dă mâna!” (Scrisoarea lui Ovidiu Bârlea din 15 ianuarie 1973, Colecția Manuscrise, număr de inventar 18128, MNLMK).

Afirmațiile lui Ovidiu Bârlea privitor la contribuția supra modestă a domniei sale în aprofundarea studiilor despre folclorul românesc sunt combătute de prietenul său de la Chișinău, care îi dă Cezarului ce este al Cezarului: „Știu un singur lucru: studiile tale de folclor vor trăi peste veacuri, se va găsi o ființă care din ele va face minuni. Poate stă chiar astăzi un băiețel în Năsăud, în Țara Vlăsiei, în Bucegi sau în Gorj, al cărui creier începe, latent, să acumuleze energii creatoare. Va umbla, ca și tine, pe la anticari, să-ți caute lucrările. Și poate va apărea un nou Eminescu, un nou Coșbuc, un nou Ion Barbu, care și el, cerebral, ermetic, n-a putut fără folclor” (Scrisoarea lui George Meniuc din 21 mai 1973. Colecția Manuscrise, număr de inventar 28036, MNLMK)

Ca să-și flateze și să-și bucure prietenul de la Chișinău, Ovidiu Bârlea folosește adeseori în răvașele sale expresii neaoșe moldovenești care, la o adică, tot românești sunt. De exemplu, în scrisoarea din 18 decembrie 1973, urându-i voie bună și sănătate în prag de an nou, el îi mai dorește și „o poftă grozavă de lucru (și de mâncare, decât că mai încet acum cu găluștele!, că voi, moldovenii, vă cam luați poalele-n brâu la așa ceva…”). (Scrisoarea lui Ovidiu Bârlea din 18 decembrie 1973, Colecția Manuscrise, număr de inventar 18134, MNLMK), iar în răvașul de început de an, din 27 ianuarie 1974 Bârlea continuă gândul: „Bănuiesc că ai trecut cu bine examenul găluștelor, poate că te-ai întins și la vin de cel negru (cu oala, cu faimosul și totuși blândul Dabija Vodă), deși la antecedentele tale cu tensiunea nu prea era indicat. Iar acum ai purces cu curaj la lucrul tău din împărăția slovelor cu tâlc adânc, cum ziceți voi, moldovenii”. (Scrisoarea lui Ovidiu Bârlea din  27 ianuarie 1974, Colecția Manuscrise, număr de inventar 18135, MNLMK).

Și tot ca să-l bucure pe George Meniuc, pe care îl considera cel mai bun prieten, Ovidiu Bârlea îi trimitea cu regularitate tot ce era nou în materie de folclor, iar atunci când nu avea ce-i trimite, mai cu seamă când venea vorba de propriile creații, se scuza în felul următor: „Din păcate, acum nu am nimic să-ți trimit, de abia de la toamnă încolo: e vorba de volumul Poetică folclorică, apoi de prefețele la Basmele române de Lazăr Șăineanu și Dicționarul folcloriștilor români de Iordan Datcu și Sabina–Cornelia Stroescu, la care se vor mai adăuga și extrase de articole. Sper ca moara tiparului să umble bine până atunci, ca să nu survină cine știe ce neplăceri. Despre cele ale anului viitor nu mai anticipez, mai este încă vreme berechet (doar când nu faci nimic, zici: vai, cum trece vremea!”) (Scrisoarea lui Ovidiu Bârlea din 3 mai 1978, Colecția manuscrise, număr de inventar 18137, MNLMK).

Nici George Meniuc nu se lăsa mai prejos în materie de daruri. După ce a primit cărțile prietenului de la Chișinău, intitulate „Bâline (traducere din limba rusă de George Meniuc)” și „Florile dalbe”, Ovidiu Bârlea îi scrie: „Dragul meu, cu cele două cărți mi-ai făcut o enormă plăcere și m-ai lăsat îndatorat. Îți scriu despre ele cu sfială, fiindcă a încerca să măsori poezia, e mai mult decât temerar (de la un punct, chiar un fel de nechibzuință!). Bâlinele le știam în parte și din ce mi-ai trimis anterior. Ai dreptate să consideri traducerea lor o mare școală: ce limbă vârtoasă, parcă ai citi colinde și balade vechi, dar din ce ești mai familiar cu acestea, din ce observi că e totuși altceva, o construcție profund personală (și, se înțelege, originală)”. (…) Iar Florile dalbe  sunt o „esență” de poezie, ca să folosesc termenii chimicali. Poate aprecierile mele îți vor apărea părtinitoare, dar îți redau părerea unui amic de-al meu care ți-a citit poeziile: „Sunt mai bune decât tot ce am citit la poeții de acum!”. Nu-mi dau seama ce l-a impresionat îndeosebi, lărgimea orizontului sau gradul de concentrare poetică împreună cu aticismul limbii” (Scrisoarea lui Ovidiu Bârlea din 24 decembrie 1979, Colecția Manuscrise, număr de inventar 18142, MNLMK).

George Meniuc îi scrie prietenului bucureștean în aceeași cheie: „Am impresia că Poetică folclorică este cartea cea mai prețioasă (și necesară) din câte le-ai făurit. Cu zelul tău imens de muncă, nici vorbă că ai luat cunoștință de folclorul bulgăresc și sârbesc. Cândva (în timpul războiului) l-am citit și eu pe cel sârbesc. Sunt apropieri foarte curioase. Mi-a rămas în minte: Se iubeau atât de mult, că și caii se sărutau sub ei… Probabil, l-ai citit pe George Luis Borges. A studiat folclorul islandez. Se ocupă îndeosebi de ghicitorile  (kenningar) scandinave, plăsmuite de scalzi la curțile regilor nordici. Kenning înseamnă ghicitoare („cinghel-cinghel” nu cumva vine de la normanzi?). Mi-au plăcut aceste kenningar (vezi „Secolul 20”, nr. 6, 1970, în care se publică fragmente din lucrările lui Borges). Sunt de o rară frumusețe: neagră rouă a vetrei – funinginea, roua durerii – lacrimile, vâsla gurii – limba, culcușul șarpelui – aurul, lunile frunții – ochii, fierăria cântecului – capul scaldului, gâștele bătăliei – săgețile, etc. Ele se aseamănă cu ale noastre: ciută mohorâtă, umblă șovăită – fumul, sudoarea pământului – plugurile etc.”. (Scrisoarea lui George Meniuc din 25 mai 1979. Colecția Manuscrise, număr de inventar 28042, MNLMK)

            Cei doi prieteni și-au făcut nenumărate planuri de a se vedea. Pe parcursul a 15 ani de corespondență gândul unei eventuale reîntâlniri nu i-a părăsit nici pentru o clipă. Dar Fortuna nu a voit ca acest vis să se realizeze. Odiosul hotar de la Prut s-a dovedit a fi pentru ambii un obstacol insurmontabil. Pe 15 februarie 1987 Ovidiu Bârlea îi scria lui George Meniuc ultima scrisoare, fără să știe că bunul lui prieten de la Chișinău se strămutase acolo unde nu este loc pentru suferință și durere. Cât de mult s-ar mai fi bucurat acesta de noutatea pe care i-o aducea folcloristul bucureștean: „Acum îmi apare un volum de eseuri-evocări, în care te-am citat și pe tine cu pasajul despre fluierul pus la mormântul ciobanului din Dobrogea. (…) Mai este altceva pe cale de facere, dar nu e bine să anticipăm (adică să nu zici hop! până nu te vezi în căruță). Altele cu prilejul viitor”. (Scrisoarea lui Ovidiu Bârlea din 15 februarie 1987, Colecția Manuscrise, număr de inventar 18150, MNLMK).

Or, pentru George Meniuc viitor nu mai exista decât postum, prin amintirile noastre…

Veronica BOLDIȘOR, Muzeul  Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”