Ce ne așteaptă în 2023? (II)

255
0

Secolul al XX-lea i-a adus în scenă pe gangsterii politici. Stalin, Hitler, Mao, Pol Pot etc. au îmbogățit știința guvernării cu uzanțe și practici interlope, cu tacticile teroriștilor și cu metodologia ucigașilor în serie. În primele decenii ale noului mileniu s-a crezut că vremea gangsterilor a apus și că fenomenul s-a marginalizat într-atât, încât ar mai fi posibil doar la periferiile civilizației. Acesta este, apropo, unul dintre motivele pentru care Occidentul nu a vrut să vadă în Putin un bandit, deși era evident încă din 2000 că VVP ilustrează tiparul clasic. Anul 2022 a dovedit că gangsterii nu au plecat din politică și că o democrație pervers înțeleasă și prost practicată poate oferi în continuare acces la putere unor indivizi și grupări cu aplecări criminale.

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Rusia însăși, ca țară și popor, nu doar Putin, merge de foarte mult timp pe căile răului. Închisoarea este una dintre instituțiile de bază ale statului rus, și asta nu de azi, de ieri. Duhul penitenciarului a pătruns societatea de acolo până la oase, limbajul și subcultura pușcăriașilor marcând limba și mentalitatea majorității, chiar și a celor care nu au stat nicicând în arest. Fenea interlopilor s-a integrat în limba vorbită nu numai de declasați, ci și de o parte a elitelor. Codurile de „onoare“ ale bandiților au remodelat decisiv profilul moral al celor lăsați în „libertate“, impunându-le o etichetă, niște maniere și niște concepții specifice. Blatneak-ul deputaților din Duma de Stat, cultura pop, mass-media au reflectat progresiv și fidel această influență în ultimele decenii. Încă din anii 1990, televiziunea și companiile producătoare de filme din Rusia l-au eroizat pe „hoțul în lege“, reabilitând „onoarea“ și „principiile“ lumii criminale, ținute sub preș în perioada sovietică după deconspirarea fărădelegilor staliniste – căci ce a fost NKVD dacă nu o instituționalizare a banditismului tipic rusesc la scară națională și internațională?

Într-o atmosferă ca aceasta, era firesc ca în fruntea țării să ajungă, mai devreme sau mai târziu, o minte malefică pentru care statul rus, cu uriașul lui potențial, să redevină cel mai eficient mijloc de atingere a unor scopuri nelegiuite. Putin a întrunit de la bun început calitățile liderului necesar într-o societate guvernată de grupări și poniatii banditești. Era util și elitelor politice, și celor criminale, a căror fuziune a început încă de la limita anilor 1980-1990 și s-a încheiat în anii domniei sale. Sub ochii (voit?) naivi (sau incompetenți?) ai Occidentului, piramida puterii în Rusia s-a transformat, fără prea mult efort din partea noului „boss“, într-o ierarhie de clan. Urmașul lui Elțin nici nu și-a ascuns intențiile – ceea ce predecesorii săi încercau să camufleze a devenit, peste noapte, normă și mecanism politic. Putin mai că nu spunea deschis lumii: „Eu creez o cosa nostra dotată cu arme nucleare!“, dar puțini au fost în stare să deslușească acest mesaj în contrareformele lui, care au strangulat, lent, dar sigur, libertatea în Rusia.

Totuși, la începutul anului 2022 se mai păstrau încă niște aparențe. Inclusiv în primele zile ale războiului – conceput, mai curând, ca un raid banditesc decât ca o operațiune militară propriu-zisă, de unde și primele mari eșecuri ale armatei ruse –, când liderii țărilor civilizate credeau că ceea ce face Kremlinul este doar o geopolitică de modă veche, o strategie desuetă de rezolvare a unor conflicte interstatale, pe scurt, un anacronism politic. Abia după Bucea, Occidentul a priceput cu cine are de a face. Nu, Putin nu și-a dat atunci arama pe față, căci chipul răului, în toată splendoarea lui, se arătase lumii odată cu tragedia „Kursk“-ului și a Beslanului. Dar, după crimele de război din Ucraina, Occidentul nu s-a mai putut preface că nu-l vede.

Ar fi fost și mai bine, desigur, dacă lumea liberă își apleca urechea la ceea ce afirmă, de ani buni, mulți istorici și politologi convinși că șeful de la Kremlin nu este un accident al istoriei rusești. Din punctul lor de vedere, nu se mai poate vorbi, în cazul lui Putin, de o eroare de parcurs, ci de un produs logic și firesc al unei societăți mutilate moral, fără niciun Dumnezeu, în care Ioan cel Groaznic și Stalin sunt modele de urmat, pe când Saharov și Nemțov, dușmani ai poporului – o societate sincronizată doar cu trecutul ei sângeros, a cărui captivă este și pe care îl retrăiește în buclă. Dacă Occidentul ar fi acceptat și acest adevăr amar, niște decizii de ale sale, atât de așteptate de ucraineni, s-ar fi luat deja. Pe de altă parte, reacția societății ruse la război accelerează, inexorabil, sorocul iluziei occidentale, potrivit căreia Putin nu ar fi o legitate, ci un ghinion, pe când sărmanul popor rus e jertfa inocentă a propagandei și nu ar purta nicio răspundere colectivă pentru crimele săvârșite în Ucraina. O iluzie al cărei termen ar putea expira în 2023, cu condiția că rușii își continuă și își intensifică barbaria – un scenariu, de altfel, mai mult decât plauzibil.

Una peste alta, excluderea lui Putin din cercul oamenilor politici a dezlegat mâinile Vestului, care a început să-l trateze după fapte, nu după statut. O tendință care a rezultat din această schimbare de optică a fost extrapolarea modului în care a fost apreciat Putin la alte regimuri inumane și agresive, care au început să fie judecate, de asemenea, nu după aparențe, ci după ceea ce reprezintă ele de facto. Putem doar să sperăm că această lipsă de menajament față de toți scelerații și psihopații politici ai globului va deveni un trend stabil.

Totuși, pentru a lupta sau a te opune unor personaje ca Putin și state ca Rusia, nu e destul să le recunoști natura criminală. Cine are mai multe șanse să oprească un gangster, dacă nu un polițist? Dar Occidentul are mulți avocați și cunoscători ai legii și foarte puțini… oameni ai legii. „Jandarmul“ de serviciu al lumii, SUA, a jucat, mai degrabă, rolul unui proprietar de depozit, care și-a oferit stocurile de arme cetățenilor pentru a scăpa, cu mâinile lor, de tâlharii din cartier. Memorabile au fost și ezitările care au însoțit livrările de arme Ucrainei de către țări ca Franța sau Germania. Pe de altă parte, armatele înseși ale Europei au părut la fel de golite de conținut ca și arsenalele lor – pe poligonul de la Cincu, Brașov, soldații francezi, veniți acolo pentru exerciții militare comune cu armata română, s-au plâns, la un moment dat, pe condițiile necivilizate de trai. Fără a-i exonera pe insalubrii de la Cincu, sunt curios ce ar fi spus delicații urmași ai lui Napoleon dacă ar fi trebuit să-și facă nevoile în toaletele „bio“ din Bahmut ori să doarmă măcar o noapte în hotelul de cinci stele de la Azovstal?

De aici, întrebarea: există oare vreo șansă ca gândirea politică a liderilor (și nu numai) occidentali să se racordeze ceva mai temeinic la realitatea războiului în 2023 și ca acești lideri să o abordeze ceva mai hotărât? Judecând după unele evoluții recente, da, ar putea, deși tendința mai veche și păguboasă de a acționa neapărat în spiritul consensualității (ceva specific mai degrabă mediului corporatist decât celui politic) riscă să amâne la infinit un șir de decizii vitale pentru Ucraina.

O altă mare întrebare la care sper să nu trebuiască să căutăm în anul curent un răspuns este ce va face Occidentul în cazul în care armata ucraineană va începe să cedeze și să se retragă sub presiunea rusească? Își va călca el atunci pe consensualitate și va ajuta, în sfârșit, Ucraina așa cum aceasta i-o cere? Ori va ceda, la rându-i, grăbind căutarea unor soluții de compromis, a unui armistițiu sau chiar a păcii cu maniacul căruia tot el, Occidentul, îi făgăduiește acum un loc de cinste la tribunalul de la Haga? Deocamdată, tot ce se poate spune este că vesticii tind să substituie iluzia că Putin ar fi un ins cu care se poate negocia, în anumite împrejurări, cu iluzia că armata ucraineană va rezista oricum în condițiile în care nicio negociere nu va fi posibilă. Rezistență care, după cum speră liderii de la Bruxelles, Berlin și Washington, le va furniza destul timp pentru regândirea strategiilor și efectuarea unor pași mărunți – în niciun caz, hazardați! – spre un „rezultat satisfăcător“ pentru toată lumea.

Anul 2023 a început pe o notă deloc optimistă. Iar tendințele pe care le-am descris mai sus și care acoperă doar o porțiune infimă din ceea ce vedem că se întâmplă în jurul nostru nu au nici pe departe darul să ne insufle speranța într-o victorie rapidă a dreptății și a libertății în confruntarea lor cu teroarea, nedreptatea și sclavia. Totuși, îndârjirea cu care luptă ucrainenii și perseverența cu care sunt sprijiniți de alte națiuni este, probabil, singura promisiune credibilă, dacă nu chiar o garanție, că ororile și crimele săvârșite de Rusia nu vor rămânea, de această dată, nepedepsite și că, de azi înainte, focarul rezistenței la samavolnicia, nelegiuirile și imperialismul impertinent și distrugător al Moscovei nu se va stinge niciodată.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT