Anul 2022. Ochiri retrospective (II)

351
0

Ziaristica de calitate evită, de regulă, cuvintele care stârnesc sau redau nemijlocit emoții puternice. Așa cum se teme, de altfel, de cuvintele mari sau de definițiile categorice, acestea fiind, de regulă, apanajul presei de senzație și al demagogilor. În 2022 însă, ele au dominat paginile ziarelor, emisiunile TV, portalurile de știri. Cuvinte ca „eroism“, „sacrificiu“, „măreție“, dar și, la cealaltă extremă, „infamie“, „rău absolut“ etc. au reintrat în uzul chiar și al celor mai detașați experți sau analiști din media. Și nici nu se putea altfel: lumea a mai văzut teroare și crimă în ultimele decenii, dar ce a șocat-o îndeosebi a fost producerea lor în vecinătatea imediată a unui spațiu considerat drept oază inexpugnabilă a păcii, securității și prosperității. Rusia, țara care a suferit poate cel mai mult de pe urma celor două mari totalitarisme ale veacului trecut, a reînviat fantoma nazismului și a amenințat întreaga civilizație cu exterminarea.

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Toți au deplâns, de exemplu, genocidul din Rwanda (1994) și măcelul din Siria (2011-), dar s-a crezut, fals, că acestea au fost niște excese locale, datorate unor condiții și evoluții istorice specifice. Nimeni nu-și putea închipui, la începutul anului 2022, că orașe europene întregi vor fi rase efectiv de pe fața pământului, că locuitori ai continentului numit Europa vor fi vânați și nimiciți după criteriu etnic, că mii de copii vor fi deportați și duși în lagăre de filtrare, că infrastructura unei țări europene va deveni ținta unor atacuri concertate și milioane de oameni vor rămânea fără curent electric și căldură în toiul iernii.

Abia după ce s-a produs nenorocirea din Ucraina, țările civilizate au început să înțeleagă că ea a fost cu putință tocmai pentru că nimeni nu a făcut mai nimic ca să împiedice crime ca acelea din Rwanda și din Siria. Altfel spus, a trebuit ca o bombă să transforme în cimitir teatrul plin cu copii din Mariupol și ca străzile din Bucea să se umple de cadavrele locuitorilor săi, uciși ca la vânătoare, pentru ca omenirea, în sfârșit, să priceapă ce înseamnă, cu adevărat, globalizarea. Căci globalizare nu e doar atunci când ești neamț și faci cu gaz rusesc automobile pe care le vinzi brazilienilor, ci și atunci când știi că dacă nu stingi focul care s-a aprins la vecini, în curând flăcările îți vor cuprinde propria ta casă, iar mai apoi, și pe celelalte.

Rwanda, Siria, ca și alte, numeroase, Cambodgii din trecut au reverberat acum în crimele săvârșite de soldații, mercenarii, separatiștii și securiștii ruși în Ucraina. Marea Britanie, SUA, apoi țările din UE și din alte părți ale lumii au sesizat mesajul ambalat în gloanțele, obuzele și rachetele Kremlinului și au sărit în ajutorul ucrainenilor. Această mobilizare internațională, ce părea atât de improbabilă în februarie 2022, în ciuda tuturor cârtelilor, întârzierilor și iluziilor care au însoțit-o, a arătat că ceea ce numim civilizație vrea și este încă în stare să-și apere dreptul la existență. I-am văzut pe nemți schimbându-și viziunea politică, i-am văzut cum se căiesc pentru că s-au simțit complici la fărădelegile lui Putin. I-am auzit pe britanici comparând bombardamentele rusești ale Ucrainei cu cele naziste ale Angliei, și procedând în consecință. Am urmărit cum unii aliați, parteneri sau chiar servanți de ieri ai Moscovei i-au întors spatele „matușkăi“, în pofida riscurilor pe care le implica un asemenea gest. Am văzut cum țările NATO au înfruntat șantajul nuclear al lui Putin și s-au arătat gata să intervină în cazul în care Rusia ar cuteza să folosească arme de distrugere în masă.

E la fel de adevărat însă că am asistat și la altceva, nu numai la solidaritate internațională în fața răului. Am savurat halena perfidiei ieșind pe gura lui Orban, maghiarul, ne-am delectat cu duplicitatea unor state din lumea a treia și am sorbit la desert din coctailul relativismului moral, servit de o parte mică, e drept, dar destul de influentă a elitelor intelectuale de pretutindeni. Totodată, am aflat ce pățesc (deja) țările care au mizat, cu o îndârjire vrednică de o cauză mai sănătoasă, pe prietenia, ocrotirea și mai ales pe cuvântul de onoare al Moscovei. Exemplul Armeniei este, poate, cel mai grăitor în acest sens. Nu în ultimul rând, ne-au întristat și dezamăgit acei conaționali ai noștri care au vădit nu numai insensibilitate la suferința ucrainenilor, ci și, mult mai îngrijorător, incapacitatea de a sesiza semnificația evenimentului și nici gravitatea acestuia. Privind la acea navă cu zăpăciți, saltimbanci și nerozi care plutește fără scop și căpitan pe apele românimii și care pare să adune, la bord, tot mai mulți pasageri, nu poate să nu ne bucure… marginalitatea politică a rătăcitului nostru popor, puțintimea și insignifianța lui la scara istoriei contemporane. Căci dacă aveam noi ceva de decis sau de dictat în privința războiului – de pildă, un răspuns colectiv la amenințare sau o strategie de apărare la nivel continental –, Ucraina era condamnată…

Solidarizarea cu drama Ucrainei, revărsarea uriașă de emoții care a acompaniat, din primele zile, ajutorul oferit armatei și cetățenilor ucraineni, rămași în țară sau refugiați, ne-au făcut pe toți, nu doar pe vecinii noștri năpăstuiți, să credem că avem un viitor ca specie. Grație oamenilor, comunităților, țărilor care i-au găzduit pe ucraineni, care și-au golit depozitele de muniții și vistieriile pentru ca Ucraina să reziste în lupta ei cu răul, ne-am păstrat încrederea în umanitate și speranța în ziua de mâine.

Războiul aduce mult rău pe lume, dar acordă o șansă și binelui din noi. Am reînvățat, bunăoară, discreția carității și imparțialitatea empatiei. Am redescoperit că iubirea pentru aproapele nostru nu se măsoară în kilometri, că Ucraina, ca și Siria, de altfel, sunt întotdeauna vecinele noastre, oriunde ne-am situa pe harta lumii. Dincolo de asta, am redescoperit gustul pentru proprietatea cuvintelor, ni s-a revelat din nou puterea și conținutul acestora. Am reînceput să spunem lucrurilor pe nume și să nu ne mai ferim de cuvintele care exprimă adevărul. Întrucât adevărul nu ne mai jenează și știm că cineva, în mod sigur, pătimește pentru el.

Istoria ne-a pedepsit în 2022 pentru ușurința cu care i-am uitat lecțiile și glosarul obligator de termeni. Dar nu ne putem permite să fim corijenți prea mult timp și nici să repetăm anul. Căci istoria nu iartă de prea multe ori.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT