Catherine Camus: „Opera lui Albert Camus este actuală fiindcă oamenii se regăsesc în ceea ce a scris”

Maria Hîncu-Patanchon, scriitoare din Moldova, stabilită în Franța, în dialog cu doamna Catherine Camus, fiica scriitorului Albert Camus

Scriitorul Albert Camus fascinează și astăzi. Este în prezent cel mai citit autor al catalogului editurii Gallimard, afirmă directorul editurii Antoine Gallimard, editură la care scriitorul și-a publicat întreaga operă. Spre exemplu, în 2020, romanul „Ciuma” se pare că a fost cea mai citită carte în Franța și una dintre cele mai citite în lume. Vă propunem un interviu cu fiica scriitorului, distinsa doamnă Catherine Camus, cea care de mai bine de patruzeci și trei de ani se ocupă de gestionarea operei literare a tatălui său.

Maria Hîncu-Patanchon: Dragă Catherine Camus, după atâtea decenii de muncă în serviciul operei literare a tatălui Dumneavoastră, vi se mai întâmplă să-l redescoperiți pe scriitorul Albert Camus, să aveți o privire nouă asupra vieții și operei lui?

Catherine Camus: El a murit, dar încă trăiește. De fiecare dată când sunt solicitată pentru a revizita o operă a sa, spre exemplu, pentru adaptarea romanului „Căderea” („La chute”), îmi dau seama că știu pe de rost textul. Ar trebui să recitesc „Omul revoltat” („L’Homme révolté”), dar e puțin abstract, cred eu. Când pregăteam cartea „Le monde en partage” împreună cu editorul, de fiecare dată găseam citate care parcă se refereau la ziua de azi, fiind foarte actuale. Opera lui Camus este actuală fiindcă oamenii se regăsesc în ceea ce a scris. Mi se pare că trăim o epocă ciudată, o epocă a „ceea ce se poate spune” și a „ceea ce nu se poate spune” și, uneori, ne sufocăm. Oamenii au senzația că se sufocă. Sau când suntem fixați în niște clișee. De exemplu, dacă e să vorbesc de mine, sunt considerată o rentieră, pe când, în realitate, muncesc de ani de zile. Am fost, într-o oarecare măsură, „inclasabilă”.

M.H.-P.: Cum credeți, de ce atât de mulți cititori din toate colțurile lumii, de diferite vârste, din generații și epoci diferite, sunt fascinați de opera lui Albert Camus?

C.C.: Sinceritatea este mereu prețuită. În plus, cred că în discursul său din Suedia (în momentul decernării Premiului Nobel pentru Literatură), discurs pe care îl ador, el spune că artistul nu poate fi separat de ceilalți oameni. Artistul vorbește la nivelul, la înălțimea oamenilor, pentru oameni. Și în zilele noastre, într-o epocă a tehnologiei avansate, noi, oamenii, continuăm a fi o specie brută. Ei bine, eu cred că tata îi va ajuta întotdeauna pe oameni, generații și generații înainte. Fiindcă el nu se considera „mai mult” decât ceilalți. Eu nu am cunoscut niciodată ierarhia socială. La mine acasă, la noi acasă, nu exista așa ceva. Și, de altfel, când m-ați întrebat înaintea acestui interviu dacă bunica mea spaniolă vorbea cu noi acasă limba spaniolă, eu vă spuneam ca ea nu vorbea prea bine. Bunica mea era surdo-mută, ea nu știa nici să scrie, nici să citească. Ea  mi-a spus că pe timpul copilăriei ei, limbajul semnelor era interzis la școală. Prin urmare, ea a deschis foarte târziu prima carte, iar prima carte pe care a deschis-o a fost „Ciuma” scrisă de tata. Și un unchi al meu era surdo-mut, însă, în comparație cu el, bunica vorbea câte ceva. Nu-mi dădeam seama de infirmitatea bunicii mele – era felul ei de a vorbi, asta înțelegeam noi, copiii. Unchiul vorbea cu multe gesticulări și eu înțelegeam tot ce-mi spunea. Nu exista ierarhie la noi.

M.H.-P.: Dincolo de cuvintele folosite într-o scriere, care este latura, partea nespusă a operei lui Albert Camus? În cele din urmă, forța unui scriitor rezidă în ceea ce este încărcat de sens, dar nu poate fi formulat sau exprimat? 

C.C.: Tăcerea e revelatorie la un scriitor. Cred că orice om își are partea lui de mister pe care probabil nu o vom cunoaște niciodată, dar care ne face să fim atât de atașați unii de alții. Într-o operă, fiecare cuvânt are o scară a puterilor, a forțelor. De noi depinde cum să le folosim, în ce doză să le punem în funcțiune.

M.H.-P.: O prietenie frumoasă îl lega pe Albert Camus de poetul René Char. L-ați cunoscut pe René Char?

 C.C.: Într-adevăr, împreună cu părinții îl vizitam adesea pe René Char. Locuia în apropiere de casa noastră, tot în Vaucluse. Primul gând care-mi vine acum în minte à propos de René Char, este că nu vorbea prea mult. În marea parte a timpului, tăcea. Tata zicea despre el că avea „tăceri tunătoare”. Mergeam adesea în vizită la dna Mathieu, unde îl întâlneam și pe René Char. Noi eram copii, și mai venea acolo și un băiat de vârsta noastră, Gerard Kosch, nepoțelul dnei Mathieu. Îmi amintesc, odată, eram toți așezați la o masă mare, adulții și noi, copiii. Deodată, Gerard, cu spontaneitatea lui de copil, sparge tăcerea: „Ei, poete, vorbește-ne ceva despre lună!”. Toată lumea parcă își înghițise limba, era o tăcere deplină în jur. Dar René Char a râs când a auzit această întrebare. Cu mine, cu noi, copiii, el era foarte blând și amabil.

M.H.-P.: Am impresia că mulți dintre marii scriitori ai timpului, inconștient, și-au „construit” o țară, un spațiu în literatură în momentul în care țara lor de origine a dispărut fizic, și-a pierdut frontierele. Mă gândesc aici la Stefan Zweig, născut în fostul Imperiu Austro-Ungar, la Marguerite Duras, născută în Indochina, fostă colonie franceză, la Romain Gary, născut în Lituania, pe timpul când aceasta era parte a Imperiului Țarist, la Milan Kundera, născut în fosta Cehoslovacie. Dar și la Albert Camus, născut în Algéria franceză, care nu mai există astăzi…

C.C.: Tata a murit în 1960, el nu a cunoscut sfârșitul Algeriei franceze. Dar cred că simțea deja aceste transformări care urmau să vină. Spre exemplu, după publicarea cărții „Omul revoltat”, tata se simțea deseori singur. Îmi amintesc de perioada când tata s-a întâlnit în  martie 1958 cu Charles de Gaulle. Oameni rău intenționați în Algeria îi spuneau bunicii că tata avea mulți dușmani. Când tata mergea să-și viziteze mama, el o liniștea spunându-i că e bine, că e foarte bine. Ești sigur?, îl întreba bunica. Da, îi răspundea tata, uite, când mă întorc la Paris, voi lua prânzul cu Președintele republicii. Și bunica îl sfătuia: „Nu te duce. Ei nu-s din lumea noastră”… Nu, tata nu a cunoscut sfârșitul Algeriei franceze. Iar familia lui, bunica, rudele noastre care locuiau acolo nu-și imaginau să se mute în Franța.

M.H.-P.: Lumea s-a schimbat de atunci. În această epocă, în așa-zisa globalizare, ne-am dori  uneori să știm ce ar spune despre „satul planetar” scriitorii umaniști pe care i-am pomenit mai sus și care și-au văzut țara transformată sau dispărută (în vechile frontiere)? 

C.C.: O, cred ca nu s-ar fi schimbat nimic. Firea omului e aceeași, din toate timpurile. Avem aceleași angoase, aceleași bucurii, aceleași fericiri, aceleași preocupări. Suntem toți la fel. Globalizarea e o noțiune care sperie. Noi suntem europeni și asta e un lucru bun. Eu cred în viitor, dacă Planeta ne ține și ne ia în grija ei.

M.H.-P.: Tema Rezistenței are o importanță deosebită pentru mine, pentru familia mea. În momentul în care  Albert Camus se afla la Paris în echipa revistei „Combat ” (revistă clandestină de rezistență), la începutul anilor ’40 ai secolului trecut, străbunicul meu Nichita Ciolacu, în satul său de baștină din Moldova, își salva sătenii, inclusiv evrei, din mâinile germanilor naziști. Dincolo de umanismul lor, cei care au făcut rezistență au avut, înainte de toate, curaj. Mi se pare important să evocăm solidaritatea și generozitatea celor care și-au pus viața în pericol pentru a salva alte vieți. Și țin aici să reamintesc lupta lui Camus împotriva ocupației germane, alături de scriitori precum André Malraux, Roger Grenier. Aș aminti și de luarea sa de atitudine privitor la tragedia din Hiroshima și Nagasaki, când bombele atomice au fost aruncate de către americani peste Japonia, în august 1945.

C.C.: Da, în august 1945 tata a fost unul din puținii, dacă nu singurul din Franța, printre personalitățile publice, care a condamnat tragedia din Hiroshima.

Cât privește participarea tatei la mișcarea de Rezistență, îmi amintesc un episod. Aveam 11-12 ani, căutam un creion sau altceva prin casă și, întâmplător, am găsit medalia lui tata decorat pentru participarea la Rezistență. Când i-am arătat ce am găsit, tata mi-a aruncat o privire glacială: „Unde ai găsit asta ?”. „În sertar”, i-am răspuns, dar el continua să mă fixeze cu acea privire rece și neliniștită. În familie nu se vorbea despre aceste subiecte, dar simțeam o tensiune și o gravitate în jurul nostru. Îmi amintesc, Catherine Bernard, care lucra și ea la revista „Combat”, îmi spusese într-o zi că a fost arestată (era evreică) și torturată și că, sub tortură, ea n-a spus numele nimănui, ceea ce nu înseamnă că cei care au dat nume, sub tortură, sunt răi sau trădători. Nu putem judeca pe nimeni. Ea a urlat atât de puternic sub torturi, încât și-a pierdut vocea, avea o voce cu totul dărâmată. Era de vârsta lui tata, cam treizeci de ani… În ce privește angajamentul tatei, cred că el considera că și-a urmat glasul inimii.

M.H.P.: Ați publicat mai multe cărți consacrate tatălui Dvs., printre care „Solitar și Solidar” („Solitaire et Solidaire”, editura Michel Lafon, 2009). Aduceți un omagiu filial vibrant publicând această carte care conține fragmente din opere literare, fotografii și documente inedite pe care le împărtășiți generos cu noi.  Titlul „Solitar și Solidar” este dintr-o operă a lui Camus („Jonas ou l’Artiste au travail”). De ce atunci când suntem solidari, ne simțim sau suntem adesea solitari? Este ea, solidaritatea, inerentă singurătății?

C.C.: Nu, solidaritatea nu este inerentă singurătății. Dar nu putem evita singurătatea, fiecare din noi o cunoaște. Îmi amintesc, aveam opt ani, eram cu tata în aceeași încăpere, el era așezat pe un fotoliu, era îngândurat. Eu vin și-l întreb: „Tată, de ce ești trist?”. Îmi amintesc și acum de răspunsul lui: „Sunt singur”. Aceste cuvinte, „sunt singur”, au răsunat multă vreme în mintea mea. Lupta tatălui meu mi se pare una coerentă, consecventă. El este coerent și consecvent ca scriitor, dar și ca om. În 1958, tatăl meu a fost complet singur. După publicarea eseului „Omul revoltat”, el se simțea tot mai singur… Cred că începeam deja să ne apropiem de un ciclu al declinului occidental. Dar asta e o altă temă… Și, da, singurătatea, o cunoaștem fiecare, oricare ar fi timpul și epoca în care trăim.  

Interviu realizat de Maria Hîncu-Patanchon

 Preluat de pe portalul francofon Cercle Moldavie 

Traducere din limba franceza : Maria Hîncu-Patanchon, 7 decembrie 2022