Schengenul discordiei

Pe 8 decembrie a.c., Austria a respins aderarea României și a Bulgariei la spațiul Schengen.

Formal, hotărârea este luată de o structură a Consiliului UE, numită JAI (Justiție și Afaceri Interne) și alcătuită din miniștrii de resort ai statelor-membre ale UE, la care se adaugă reprezentanții țărilor care fac parte din acordul Schengen, dar nu sunt membre UE: Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Elveția. În ciuda formatului mixt, care presupune participarea unor actori extracomunitari, pentru luarea unei decizii e nevoie de unanimitate absolută.

Austria a profitat de dreptul ei de veto, lăsând în afara zonei Schengen cele două state balcanice citate mai sus. Motivele invocate de ministrul de Interne, Gerhard Karner, și de prim-ministrul austriac, Karl Nehammer, nu pot fi luate în serios – oamenii trebuiau să-și justifice cumva opțiunea, pentru că acestea sunt regulile jocului politic, dar dacă tăceau, nu făceau nicio diferență. De pildă, unul dintre motivele invocate de Viena au fost cei 75 000 de azilanți neînregistrați de pe teritoriul Österreichului, care ar fi pătruns în țară pe așa-zisa „rută balcanică“. Faimosul traseu ilegal nu trece însă prin România, iar raportul Frontex (Agenția Europeană pentru Poliția de Frontieră și Garda de Coastă) confirmă că granițele României cu vecinii ei extracomunitari sunt securizate. Pe de altă parte, Croația, pe care Austria a acceptat-o în Schengen, este mult mai vulnerabilă decât România la acest capitol, dat fiind fluxul migraționist care vine dinspre Balcanii de Vest și care este greu de controlat.

Vetoul Vienei trezește, în aceste condiții, mai multe bănuieli „geopolitice“. De aici și până la teoria conspirației antiromânești și antibulgărești nu e decât un pas. Și mulți l-au făcut. Este adevărat că interesele Rusiei sunt bine reprezentate în Austria și că Moscova poate chiar și acum, în deplină izolare politică, să influențeze politicile unor state UE care mizează exclusiv pe gazul rusesc (Austria a fost prima țară din Occident care a importat gaz sovietic, din 1968; OMV are contract de colaborare cu Gazprom până în 2040; profitând de prețurile preferențiale la gazul rusesc, Ungaria își permite să atragă mai multe investiții în producția industrială etc.) și care înregistrează afaceri de miliarde cu oligarhii ruși, cu statul rus sau nemijlocit în Rusia (AO „Raiffeisenbank“ este, în continuare, un business prosper în Rusia sancționată de Occident). Interesantă este și ipoteza că Moscova și lobbiștii ei ar fi putut încerca să-i convingă pe austrieci să blocheze accesul României și al Bulgariei în zona Schengen pentru a păstra piedicile legale în calea transportului de mărfuri și de armament dinspre Europa spre Ucraina asediată.

Din punctul meu de vedere, cauzele geostrategice explică prea bine și prea frumos totul ca să fie adevărate. Fără a le neglija, e bine să le analizăm critic. De exemplu, ipoteza citată mai sus trezește cel puțin două obiecții: 1. De ce nu a votat și Ungaria, care e mult mai apropiată de Kremlin decât Austria, măcar împotriva aderării Bulgariei la Schengen (cu România e mai greu să faci figura asta, întrucât și Budapesta, și Bucureștiul sunt dornice să scape de Babilonul absurd și contraperformant de la punctele de trecere comune)? 2. Cele mai multe și mai substanțiale livrări de armament pentru Ucraina se fac nu atât prin România (nici vorbă de Bulgaria), cât prin Polonia.

Printre cauzele reale, mai plauzibilă pare a fi banala situație politică internă din Austria: într-o țară dominată de o stare de spirit antimigraționistă, partidul cancelarului actual, ÖVP (Österreichische Volkspartei, adică Partidul Popular Austriac), vrea să-și asigure susținerea cetățenilor care s-au săturat de afluxul „străinilor“. Căci anul 2023 este un an electoral în Austria, alegerile locale putând reconfigura raportul de forțe politic în defavoarea ÖVP. În acest scop, populiștii de la guvernare trebuie să creeze impresia că nu stau degeaba și că luptă neobosit cu migrația ilegală. Iar votul de la 8 decembrie a picat cum nu se poate mai bine în coșulețul cu cadouri electorale al ÖVP.

Bineînțeles, acest populism ieftin nu ar funcționa dacă electoratul austriac ar ști măcar ceva despre situația reală din Balcani și nu ar împărtăși în continuare aceleași prejudecăți față de români și bulgari ca pe vremea războaielor austro-turce. Apoi, să nu neglijăm nici aportul negativ la propria lor imagine al românilor și bulgarilor. Două popoare care, nici după 16 ani în cadrul UE, nu arată și nu funcționează încă europenește, în ciuda multor progrese. Croații, în schimb, arată (chiar dacă nu funcționează întotdeauna) ca un popor european și, în afară de asta, sunt vecinii direcți ai austriecilor, oferindu-le acestora din urmă condiții ideale pentru vacanțe, pentru investiții și mai ales pentru o bună cunoaștere reciprocă.

Opoziția Austriei nu este doar față de România și Bulgaria, ci și față de restul UE, care a susținut aderarea celor două țări. De aceea, cred că după alegeri atitudinea Vienei se va schimba. Românii și bulgarii însă nu ar trebui să se autovictimizeze și să dea vina pe alții. Ci să lucreze mai sârguincios nu numai la reformarea instituțională și la absorbirea fondurilor europene, ci și la imaginea lor de țară, care sigur îi dezavantajează.