Minune adevărată după o căsnicie dărâmată

Băieţoasă şi sportivă în copilărie, la adolescenţă Aliona Viziru nu se schimbase prea mult. Legată sufleteşte de tatăl său, a fost crescută mai mult ca un băiat decât ca o fată. Ştia să călărească, să conducă maşina, motocicleta, să joace fotbal. Avea unsprezece ani când mama ei a renunţat la căsnicia sa şi a plecat cu Chiriac, bogătaşul satului, în Rusia. Copila a rămas cu tata, rupând pentru totdeauna legătura cu cea care i-a dat viaţă.

Guralivă şi prietenoasă, pe Igor l-a întâlnit la o petrecere. Avea 20 de ani. Peste câteva luni s-au căsătorit. Motivul pentru care s-a simţit atrasă de acest bărbat cu nouă ani mai mare decât dânsa a fost modul în care ştia el să se bucure de viaţă, chipul lui veşnic zâmbitor.

Atrasă de chipul bărbatului veşnic zâmbitor

Intrată în rol de soaţă, a început să ia viaţa mult prea în serios. Igor avea un câştig bun şi a rugat-o mai bine să stea acasă decât să muncească în calitate de asistentă medicală pentru câţiva lei. Se consacra în totalitate familiei, casei. După naşterea primului copil, Aliona şi-a dat seama că soţul ei pe care îl adorase nu era perfect cum i se păruse la început şi că nu merită să-i ofere atâta timp şi atâta atenţie.

Parcă avea de toate în casă, dar era mereu încercată de un sentiment de neîmplinire. Dorind s-o elibereze de  nervozitate, prietena ei de şcoală Valeria a atras-o în societatea câtorva femei tinere, unde a reînceput să se relaxeze şi să se bucure de viaţă ca înainte de căsătorie. Eşeau la o cafea, făceau shopping, fitness.

Aliona avea impresia că s-a întors din nou în adolescenţă. În zilele când soţul pleca în deplasare organiza petreceri în casa ei, bucurându-se că şi-a regăsit libertatea. Uşor-uşor, Aliona cea băieţoasă se transformase într-o femeie îmbrăcată cu gust, atrăgătoare, care era mereu sub privirile bărbaţilor.

Această schimbare însă avea să-i dărâme căsătoria. De câteva ori Igor a surprins-o cu prietenele şi câţiva prieteni golind mai multe sticle de şampanie. Nu i-a plăcut. A început să-i facă reproşuri, să se certe. Se înfuria atunci când, seara, soţia îşi lua băieţelul de mână şi pleca la întâlnire cu femeile ei.

Într-o zi, Igor a trântit cu pumnul în masă şi i-a hotărât ca serile să nu mai plece nicăieri, să stea acasă. „Judeci ca un moşneag!”, i-a replicat femeia şi a doua zi a plecat din nou la întâlnire cu prietenele. De la o zi la alta, cei doi se îndepărtau tot mai mult. Obosit şi îngrijorat, după zece ani de căsnicie, Igor i-a cerut Alionei divorţul. A făcut în fel şi chip ca femeia să plece din casă fără copil.

Semăna cu fata de care s-a îndrăgostit în dulcea lui tinereţe

În culmea disperării, Aliona şi-a adunat câteva lucruri într-un geamantan şi a ieşit la şoseaua din marginea  orăşelului. Era o zi de mai răcoroasă, cu multă lumină. Făcea semn cu mâna la maşinile care goneau pe lângă ea. După vreo jumătate de oră, silueta ei înaltă şi suplă l-a determinat pe un bărbat şi mai înalt, cu faţa senină, cu barbă şi mustăţi şi cu un început de burtă, să apese pe frână.

„Încotro, domnişoară?” Aliona a zâmbit, apoi a răspuns: „Am fost demult  domnişoară. Acum merg unde mergi şi dumneata, şi până la capătul lumii dacă zici.” A urcat.  Şoferul a privit-o mirat. Faţa ei îi amintea de un chip cunoscut. După câteva minute de mers, s-a întors spre ea şi a mai privit-o.

Şi-a amintit. Semăna cu fata de care se îndrăgostise în dulcea lui tinereţe. După o jumătate de oră de mers, lângă o livadă cu meri în floare, bărbatul a oprit. Aliona era îmbrăcată într-o fustă lungă violetă şi o bluză albă cu decolteu. Părul îi era prins coc la ceafă.

„Nu te supăra, doamnă, vreau să mă uit mai bine la dumneata. Semeni foarte mult cu fata de care m-am îndrăgostit odată. Doar că aceea nu purta fuste sau rochii. Se îmbrăca şi la nuntă în jeanşi şi avea părul mereu în dezordine.”

„Şi, cum a fost povestea?” „O întâlnisem pe când avea 18 ani, într-o excursie. Studia la un colegiu de medicină. Eu lucram profesor de educaţie fizică şi însoţeam acel grup de studenţi de la câteva colegii. Am invitat-o la o cafea în camera mea de hotel o seară, a doua, a treia.

Mă îndrăgostisem de ea. Şi ea părea că s-a îndrăgostit. Credeam că, la insistenţele mele, o să mi se dăruiască, dar a refuzat categoric. La despărţire, mi-a spus că, dacă ar fi  făcut-o, ar fi vrut să fie undeva într-o livadă în floare, sau într-o poiană din pădure, presărată cu flori.

Nu credeam să descopăr în firea ei băieţoasă şi nuanţe lirice. Atunci mi-a spus că nu-i plac rochiile, că merge pe motocicletă şi că în jeanşi se duce şi la nuntă. Cine ştie?… dacă n-ar fi primit o telegramă de acasă, dacă n-ar fi trebuit ca ea să plece mai repede decât a durat excursia, poate că ajungeam cu ea şi într-o livadă sau poiană. Dar de atunci nu ne-am mai văzut, drumurile noastre nu s-au mai întâlnit.”

 Pe măsură ce minutele se scurgeau, inima Alionei bătea tot mai intens. Privirile li se întâlniseră de mai multe ori. „N-am să vă stânjenesc întrebându-vă ce v-a mai spus acea domnișoară, pentru că iscodirile mi se par de prisos”, îi zise. „Nu mi-a spus prea multe lucruri despre ea.” „Şi totuși o să vă întreb cum o chema?” „Irina, aşa mi-a spus, dacă nu m-a minţit, căci era foarte şugubaţă şi n-o înţelegeai când glumea şi când vorbea serios.” „Și vă întinse mâna, iar dvs. i-ați strâns-o cu delicatețe.” „De unde știți?”…

Aliona l-a rugat să coboare din maşină. L-a măsurat din tălpi până în creştet şi invers. I-a cerut mâna şi au intrat în livadă. Palmele emanau căldură şi intimitate la fel ca ale profesorului din excursia cea de demult. „El este!”, şi-a zis în gând, iar cu vocea a continuat: „Căldura mâinilor este o prelungire a sufletului”. Bărbatul tresări: „Exact aşa mi-a spus şi Irina atunci!”.

 Insistent şi pătimaş, ori mă iubeşti, ori mă laşi

Aliona i se uita drept în ochi, aşa cum îl privea cu 12 ani în urmă: „Uite-te bine! Nu mai există nici o îndoială, eu sunt aceea. Am glumit atunci zicând că mă cheamă Irina. Numele meu adevărat este Aliona. Acum putem întoarce clipa pe care am ratat-o atunci. Ori mă iubeşti, ori mă laşi!”.

Şi aşa, ţinându-se de mână, s-au pierdut în inima livezii, care cuprindea atâta primăvară cum nu mai văzuseră cei doi vreodată! Bărbatul tăcea. Ajunși lângă un petec de iarbă verde, s-au așezat.

Ținând-o strâns de mână, după minute lungi de tăcere, el rosti: „Nu mă satur să te privesc, Irina… scuze, Aliona! Mă simt mulțumit doar uitându-mă la tine. Mă simt bine, mă simt liniștit, pur și simplu, pentru prima dată după 12 ani. Mă bucur din toată inima de fericirea acestei clipe”.

„Și eu mă bucur, Vasile. Îmi vine să râd și să plâng. E-atâta frumusețe și afară, și în sufletul meu! De la un timp încoace nici nu mai știam cum e să râzi”, i-a spus râzând, arătând cu mâna liberă spre copacul încărcat de floare din fața lor, pe ramurile căruia se iubeau două păsărele, ciripind vesele.

Admirând natura, își povesteau fiecare trecutul. Ușor-ușor, s-au topit în îmbrățișări și sărutări fierbinți. Apoi ea nu mai vedea decât zâmbetul lui, nu-i mai auzea decât vorbele drăguțe ce i le adresa. Corpurile lor nu mai simțeau nici o dorință. Inimile, însă, da. Făceau dragoste cu ochii, cu trupurile lipite unul de altul, ascultând glasul inimii și al naturii.

Când s-au întors la maşină, Vasile i-a spus: „N-avem niciun motiv să nu ne căsătorim. Păcat ar fi să nu mulţumim Domnului că ne-a reunit şi să nu fim de acum încolo împreună în fiecare zi”. Aliona nu răspunse. Clipa fusese minunată, dar o mustra gândul că îl fură de la altă femeie care i-a născut trei copii.

 „Aș putea să fiu amanta ta”

Vasile a dus-o în satul ei de baştină la casa părintească. Au avut o noapte mai frumoasă decât în filme. Dimineața, Aliona i-a spus: „N-am crezut niciodată că drumurile noastre se vor mai întâlni, cum nici nu bănuiam în excursia ceea că o să ne îndrăgostim. Dacă era să se întâmple atunci să ne căsătorim, era altceva. Acum nu mai putem fi soț și soție. Ai trei copii, ai nevastă și nu ar fi frumos din partea mea să te fur de lângă ai tăi. Aș putea să fiu doar amanta ta”.

Din ziua aceea îi devenise amantă. Trei ani s-au întâlnit pe ascuns. El îi acorda toată atenţia, o trata cu dragoste şi politeţe. Într-o iarnă au fost în secret la sanatoriu.  Întâlnirile tainice le amplificau sentimentele. Trăiau o iubire mai mare decât ei doi. Din acea dragoste, în 2015, Aliona a adus pe lume o fetiţă.

Atunci mi-a spus: „Sunt convinsă că dacă Vasile ar fi devenit soţul meu nu aş fi încercat starea sufletească deosebită, seducătoare, pe care mi-o dă fiecare întâlnire cu el. Trăiesc iubirea cea adevărată care nu multor femei le este dată”.

Femeia nu știa că peste un an va deveni soția lui legitimă. Nu bănuia că într-o zi vor fi descoperiți de nevasta lui Vasile și aceasta îi va cere divorțul și îl va părăsi, plecând cu tot cu copii la o mătușă în Ucraina.

Sunt o pereche fericită, chiar dacă sentimentele au mai cedat în intensitate. Nu au renunțat la nopțile romantice, când, strâns lipiți unul de altul, ascultă muzică, lăsându-se legănați de valurile ei liniștitoare și de tot ce transmite o muzică bună. Aliona îi mulțumește Domnului și seară și dimineață pentru toate câte i le-a rânduit, pentru că i-a oferit și-i oferă mai mult decât ar fi putut visa.

Din luna martie, a devenit prietenă cu fosta soție a lui Vasile, care a revenit în Moldova împreună cu copiii, mătușa sa și alte câteva rude, ce au fugit din calea războiului.