Etica lustrației// Constantin Cheianu: „Vedem cum kaghebiștii de cândva și-au dat mâna cu fsb-iștii de astăzi”

Continuăm să publicăm răspunsuri la ancheta „Gazetei de Chișinău” ce vizează tema lustrației în societatea noastră. În ediția de astăzi, la ancheta noastră răspund scriitorul și publicistul Constantin Cheianu și Anatol Șalaru, ex-ministru al Apărării.

–      Cât de necesară este acum o lege a lustrației în Republica Moldova?

Suntem o societate imatură, în eternă și irecuperabilă întârziere. Nu reușim să demascăm niște trădători că apar alții. Avem astăzi un război „hibrid” în Moldova și vedem cum kaghebiștii de cândva și-au dat mâna cu fsb-iștii de astăzi. Trădătorii vechi se aliază cu trădătorii noi, subminând în continuare eforturile noastre de a ne rupe de „imperiul răului” și a ne integra în familia popoarelor civilizate. Iată de ce adoptarea unei legi a lustrației este în continuare de actualitate la noi.

–      Cât de reală ar fi realizarea unui proces al lustrației în prezent în Republica Moldova?

Mă tem că astăzi nu este reală din cauza politicului. Noi nu avem partide liberale și partide conservatoare, politicul nostru este divizat în partide pro-europene și partide pro-rusești. Atâta timp cât o să avem formațiuni politice care își bazează doctrina pe prietenia cu Rusia, o lustrație adevărată nu cred că va fi posibilă. Altfel spus, lustrația trebuie să înceapă de la eliminarea unor astfel de partide din politicul moldovenesc.

–      În ce relație ați fost cu KGB?

Pentru mine KGB-ul a rămas o instituție și o noțiune oarecum obscură și abstractă. Nu am avut niciodată de a face cu cineva de acolo, nu am fost invitat acolo, nu au încercat să mă recruteze pentru o eventuală colaborare. Cunoșteam ceea ce cunoșteau și alți colegi și anume că avem printre noi informatori, dar până astăzi nu am mai aflat ferm cine au fost aceștia. La câțiva ani după absolvirea facultății, o fostă colegă mi-a mărturisit că știe din surse sigure că aș avea și eu dosar la KGB, dar am eșuat în încercarea de a afla mai multe de la ea. Prin urmare, dacă aveam dosar, înseamnă că au existat și colegi care m-au turnat. O lustrație în acest sens poate că i-ar fi demascat, iar faptul că nu le știu nici până azi numele încă îmi provoacă un disconfort psihologic. Încă o caracteristică a omului de aici este că el e foarte iertător și înțelegător, astăzi victimele de cândva interacționează pașnic cu indivizi despre care se știe aproape sigur că au colaborat cu KGB-ul.

Prin 1988-1989 am publicat o proză în revista „Orizont” despre unul dintre turnătorii aceștia și am pornit de la persoana unui fost coleg de facultate despre care se spunea că ar fi informator. M-am referit la momentul recrutării sale, dar fiindcă nu cunoșteam decât din auzite despre felul cum se întâmplă lucrul acesta, proza mea nu a ieșit foarte convingătoare.

–      În domeniul Dvs. de activitate ce influență avea această structură odioasă?

După absolvirea facultății am lucrat la „Literatura și Arta” și acolo nici nu era nevoie de KGB, aveam fiecare câte un KGB în noi. Mă refer la autocenzura feroce pe care ne-o impuneam. Acolo mi-am dat seama că știu foarte bine încă din facultate ce se poate scrie la ziar și ce nu se poate. Când publicația noastră se mai întâmpla să calce strâmb, adică să publice câte un articol oarecum critic apropo de realitățile sociale de atunci, nu venea KGB-ul să ne mustre, venea cineva de la Comitetul Central și ne făcea morală. Îl țin minte până astăzi pe un tovarăș de acolo, adresându-ne această tiradă: „Dacă o să publicați astăzi un articol critic, mâine un articol critic, poimâine un articol critic, ce-o să creadă omul muncii despre societatea noastră? O să creadă că este una rea. Asta nu e corect și nu e bine”.