Speranța moare ultima

181
0

Strategia Occidentului în războiul din Ucraina este, în general, cunoscută. Anglo-saxonii, NATO, UE și, în particular, unii lideri continentali, au exprimat-o clar, fără ocolișuri și paranteze. Ea ar putea fi rezumată astfel: 1. Ucraina este un stat agresat de o putere cotropitoare și criminală; prin urmare, ea trebuie ajutată financiar și militar, întrucât securitatea europeană și globală depinde nemijlocit de rezultatul războiului. 2. Agresorul nu trebuie să câștige acest război, întrucât victoria Rusiei împotriva unui stat democratic și sprijinit de Occident ar putea îndemna alte regimuri dictatoriale și militariste la acțiuni și provocări similare, poate chiar mai periculoase decât amenințarea pe care o constituie, în clipa de față, Rusia. 3. Victoria totală a Ucrainei nu este neapărat obligatorie, și nici redobândirea întregului ei teritoriu – crucială este doar frângerea voinței Kremlinului de a continua războiul, în special prin epuizarea resurselor sale materiale, și de a mai nutri, pe viitor, alte atacuri neprovocate asupra vecinilor. 4. Negocierile de pace sunt oricând binevenite, dar numai la dorința Kievului – în același timp, deschiderea spre compromis poate și trebuie cumva stimulată, întrucât războiul costă și costă enorm. 5. Sprijinul militar ar trebui să poarte un caracter subliniat defensiv, pentru a evita escaladarea ostilităților și a nu îndemna Moscova la utilizarea unor arme interzise.

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Toată această strategie, prezentată mai sus, se întemeiază într-o măsură foarte mică pe fapte și într-o măsură foarte mare pe speranță. În ce constă speranța? În primul rând, în credința că un război de uzură ca acesta, în care agresorul nu poate repurta victorii decisive, ba dimpotrivă, pierde uneori teren în fața adversarului, îl va face să renunțe la agresiune. Căci pare absurd să continui dacă ești lovit de sancțiuni, nu prea ai aliați, ți se termină banii și vezi că nu câștigi mare lucru pe câmpul de luptă. În al doilea rând, speranța se bizuie pe închipuirea că ucrainenii vor rezista exact atât cât trebuie ca agresorul să renunțe – nu au demonstrat ei oare până acum că sunt gata de mari sacrificii și că sunt, pe deasupra, niște luptători exemplari?

Occidentul s-a convins pe sine însuși că aceste credințe sunt întemeiate, întrucât fără ele strategia se năruie și liderii săi se pomenesc imediat în fața unor decizii pe care, din varii considerente, refuză să le ia. Adevărul este că la fundația speranțelor occidentale se află nu două argumente solide și realiste, ci două iluzii. Kremlinul nu a fost oprit niciodată de evidențe, ci doar de înfrângeri. Rusia lui Putin nu este o excepție: doar evidența irevocabilă a înfrângerii o va sili să facă pasul înapoi. Nu există argument rațional în stare să-i schimbe atitudinea – puterea Occidentului e în bunul lui simț, puterea Rusiei, în lipsa desăvârșită a acestuia. Apoi, nici Ucraina nu e de fier, iar dacă nu-și recucerește rapid teritoriul, nicio armă defensivă nu va mai putea compensa pierderile pe care le suferă: zecile de mii de morți care vor deveni, în timp, sute de mii, distrugerile masive, migrația internă, dar mai ales cea externă, care golește țara de oameni etc. își vor spune cuvântul peste câtva timp (o jumătate de an? un an?).

Mai devreme sau mai târziu, ezitanții aliați ai Ucrainei vor trebui să facă un pas pe care ei îl cred acum radical, dar care e singurul firesc și logic în situația creată: să furnizeze Ucrainei armele capabile să stopeze elanul distrugător al Kremlinului. Agresorul trebuie descurajat – e nevoie de un șoc seismic a cărui undă să zdruncine nu atât buncărul, cât loialitatea pe care populația încă e gata să i-l acorde. Scaunul lui Putin nu se va clătina dacă Ucraina se va apăra bine și va reduce progresiv efectivele armatei rusești, pe care Moscova le poate restabili la infinit cu carne multă și ieftină de tun. Ci numai dacă își va recuceri teritoriul, arătând astfel tuturor susținătorilor lui Putin, de la elită la opincă, futilitatea întregii campanii. Atât timp cât există fie și cea mai mică posibilitate a victoriei, majoritatea rușilor își vor accepta condiția: sancțiunile, inflația, izolarea etc. Din clipa în care vor pricepe că victoria este imposibilă, îi vor întoarce spatele lui Putin, și atunci nimic, nici măcar bomba atomică, nu le va mai putea schimba atitudinea. Președintele rus a declanșat acest război din vanitate, în scopuri electorale, dar și pentru că a vrut să regleze niște conturi cu Ucraina, singura țară din fieful lui închipuit de monarh postsovietic ce i s-a opus în repetate rânduri. Putin nu a pornit acest război pentru a distruge lumea și a-și pune, astfel, capăt zilelor, ci de dragul poziției lui actuale și mai ales viitoare în panteonul celor mai mari și mai fioroși tirani ai Rusiei. Confruntat cu riscul pierderii acestei poziții, el va încerca să și-o conserve, restabilindu-și, prin mijloacele propagandei, popularitatea periclitată. Acum el vrea să o recâștige silind Ucraina să accepte măcar armistițiul, dacă nu chiar pacea – o pauză excelentă pentru refacerea forțelor sale armate, dar și a imaginii lui proprii. Iar dacă va pierde și mai mult decât Harkovul sau Hersonul, va încerca să iasă primul din război, făcând-o pe pacificatorul – bineînțeles, în antiteză cu militariștii ucraineni –, și declarând că scopurile „operațiunii“ au fost atinse, inclusiv „anihilarea“ resurselor militare ale „regimului nazist“ de la Kiev.

De neînchipuit, pentru unii, ca Rusia să poată ceda cu totul și să piardă și altceva decât Harkovul și Hersonul – de exemplu, „sacrosancta“ Crimee. De aici impresia că Putin va fi gata de orice în circumstanțe critice. E posibil și acest lucru, desigur, deși eu cred că Putin se va agita cu adevărat numai atunci când puterea îi va fi amenințată la Moscova, nu în mlaștinile și în stepele ucrainene. Și mai cred că Rusia nu cedează, deocamdată, doar pentru că nu a pierdut încă destul de mult ca să cedeze.

Speranța occidentalilor că strategia lor va funcționa și că impasul de pe front va măcina de la sine monolitul guvernării de la Kremlin este una deșartă. E o speranță care va muri lent, dar sigur. Din păcate, odată cu ea, vor mai muri încă multe sute și mii de ucraineni.

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT