Scurtă investigație de Hramul satului

Când ajungi la Hramul satului tău și stai „trei zile cu oiștea cum ai intrat pe poartă în curtea gospodarului” nu mai prinzi și celelalte trei zile cu oiștea întoarsă invers, pe direcția ducerii acasă, pentru că „în a treia zi oaspetele, ca și peștele, începe să se strice”. Îți strângi frumușel periuța și pasta de dinți, te primenești cu o cămașa curată și mulțumești gazdei care este foarte fericită și zice că ar vrea să te vadă și la anul. De ce anume tocmai peste un an, te întrebi, dacă știi că sunt și alte mari sărbători și dorul de cei care au un vin ales și o țuică nemaipomenită ar putea să te mâine iar peste văi și dealuri?

Cu toate că nu ai stat doar pe capul gospodarului la care ai tras și ai mai trecut și pe la rude și prieteni, sentimentul despărțirii de cel care te-a sunat și te-a invitat cu o săptămână înainte te copleșește și, vrei, nu vrei, mai ceri un pahar „la botul calului”. „Calul” este însetat după trei zile de deshidratare și nu mai rămâne nimic în ulciorul de lut frumos ornamentat. Gospodarul, ca și tine, se bucură de licoarea răcoritoare care i-a stins din focul sacru al sărbătorii, dar, probabil, și de faptul că, în sfârșit, pleci și va putea să se ocupe în zilele următoare de gospodărie, căci atâtea și atâtea griji și probleme nerezolvate se adună la casa omului.

Pe drumul înspre oprirea de la marginea satului, de unde ajungi în câteva ore în capitală, faci un fel de bilanț a tot și a toate, te întrebi dacă nu cumva vei fi supărat pe cineva cu vreo glumă nelalocul ei că, de, se mai întâmplă… Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat, dar stai că ceva totuși te frământă, nu-ți dă pace și te roade din interior.

Încă la sosire un omulean ți-a spus că din satul în care te-ai născut și cu care te mândrești pleacă un microbuz la protestele de la Chișinău. Microbuzul vine de undeva până la „ojidalkă”, stația despre care vă vorbeam, și preia femei „nemulțumite de regimul odios” de la Chișinău. Acestea se laudă prin sat că în capitala republicii sunt servite cu „morojnă” și limonadă, că li se dă și câte o cafeluță pentru înmuierea coardelor vocale, căci trebuie să strige „Jos Maia Sandu!”, „Jos mafia!”, jos orice îți spun organizatorii protestelor, proteste ce nu se mai termină. După o zi de plimbare prin Chișinău, cu strigăte, fluierături și huiduieli prin toate locurile unde stau ascunși „dușmanii poporului”, se întorc seara acasă cu același microbuz și cu… câteva sute de lei în buzunar. A doua zi, dacă ai noroc, ajungi iarăși la Chișinău și istoria se repetă.

De organizarea din sat a grupului de femei se ocupă Larisuka, care, cacofonie admisibilă, strânge o sumă cu mult mai mare decât a simplelor participante la „excursia” aproape zilnică la Chișinău. Larisuka a fost racolată de cineva „mai de sus” care strânge o sumă și mai mare și răspunde de tot raionul. De la Chișinău se fac invitațiile în plicuri cu bani, care bani îi dă Șoricelul, un animăluț dintr-o fabulă încă nescrisă. Șoricelul l-a înlocuit, cu acceptul ursului din Răsărit, pe purcelușul dolofan care-ar vrea și el un ban, căci în negrul său kuliok bani nu au rămas deloc.

Din sumele care se dau pentru „triumful dreptății și adevăratei democrații” rămâne, bineînțeles, foarte puțin pentru cei care fac drumul la Chișinău, dar și așa lumea pare să fie mulțumită. Un sac de ceapă, unul de cartofi, ceva hăinuțe la copii, cine ți le dă? Ș-apoi pentru banii pe care îi primești după ce strigi de răgușești, nu plătești impozit. Primăria nu știe, și nici n-o interesează, că ai venituri în plus. Îți mai dă niște bani pentru energie electrică, pentru lemne, ca să ajungi în primăvară și să continui să mergi… la alte proteste.

Încetul cu încetul, am devenit o republică de protestatari, care nu prea știu de ce protestează, dar știu pentru ce participă.