Etica lustrației//Nicolae Rusu: „Mulți colegi își amintesc de experiențele când agenți sau ofițeri KGB încercau să-i racoleze”

207
0

Continuăm să publicăm răspunsuri la ancheta „Gazetei de Chișinău” ce vizează tema lustrației în societatea noastră. În ediția de astăzi, la ancheta „Gazetei de Chișinău” răspund scriitorii Nicolae Rusu și Vitalie Ciobanu.

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT
  • Cât de necesară este în prezent o lege a lustrației și cât de reală ar fi realizarea unui proces al lustrației în Republica Moldova?

 Imediat după destrămarea imperiului sovietic o lege a lustrației a fost extrem de necesară. Adoptarea și implementarea ei ar fi permis ca agenții KGB-ului, cu misiunea de a bloca cu orice preț Reîntregirea României, să nu se infiltreze în structurile noului stat încropit pe teritoriul provinciei românești Basarabia. Ideea iezuită cu două state românești s-a dovedit a fi o momeală bine gândită de strategii Kremlinului, iar noi, naivi, am înghițit-o ușor, crezând că această situație e una temporară, uitând că rușii au zicala всё что временное, это на долгие времена, adică orice provizorat poate dura la nesfârșit. Într-adevăr, de mai bine de trei decenii se vorbește în societatea basarabeană despre elaborarea Legii lustrației, dar mai departe de discuții nu se ajunge.

Cred că cei care au colaborat cu KGB-ul și sunt plasați în toate structurile acestui stat contrafăcut nu vor admite niciodată adoptarea acestei legi și, firește, nu au niciun interes să li se developeze adevărata lor esență. Iar printre aceștia, siguri că legea nu va fi adoptată niciodată, sunt și unii care fac cea mai mare vâlvă despre necesitatea ei. Încă în anul 2005, revista „Jurnal de Chișinău” inițiase o anchetă, după ce în internet apăruse o listă de „informatori KGB”, scoasă, cică, din arhivele odioasei structuri (nr.1953/111 din 24.10.1991). Dacă nu mă înșală memoria, la acel chestionar am răspuns și eu că, de-aș fi colaborat cu KGB-ul, aș fi avut neapărat o funcție importantă în structurile statului. Presupun că printre cei 141 de „informatori”, „agenți” și „ofițeri” ai KGB-ului sunt și persoane care, într-adevăr, au colaborat într-un fel sau altul cu cei de la „Planetariu”, precum era poreclită instituția în cauză (deoarece era plasată alături de o biserică unde sovieticii instalaseră utilaj de cercetări astronomice și de unde glumeții spuneau că de acolo se vede Siberia). Chiar despre prima persoană din această listă (e vorba de un critic literar, decedat în 2004) se vorbea încă de prin anii 70 ai secolului trecut, că „ciripește”. De altfel, dintre cei 141 de „informatori” 37 sunt membri ai USM, iar printre ei se găsește chiar și o familie întreagă de condeieri din trei persoane. La o privire mai atentă, însă, orice analist nepărtinitor ar observa că lista e mai degrabă o cacealma și o diversiune cu scopul de a compromite anumite personalități politice și de stat. Un conducător al unei companii mass-media, de exemplu, figurează în listă de două ori: într-un loc este înscris cu prenumele și numele de familie, având „porecla” de Prohor, apoi tot el e înscris pe altă pagină în altă ordine – mai întâi numele, apoi prenumele, dar cu alt nume conspirativ. Graba strică treaba. Acest lucru demonstrează în plus că e vorba de o făcătură ordinară a structurii diavolești, precum a fost și a rămas KGB-ul, iar Legea lustrației, din câte s-a văzut în aceste trei decenii, n-o să intre în vigoare încă mulți ani înainte. Doar Reîntregirea Țării va face lumină în această chestiune, cu toate că și dincolo de Prut influența acestei structuri e vizibilă.

  • În ce relație ați fost cu KGB?

Orice intelectual mai răsărit, dar mai ales cei care aveau vreo tangență cu istoria sau cu scrisul, cu pedagogia sau cu artele erau supravegheați și verificați în privința loialității față de regimul  sovietic, dar mai ales în perspectiva de a fi recrutați în rândurile „armatei frontului invizibil”. Mulți colegi în ale scrisului își amintesc de experiențele prin care au trecut, când agenții sau ofițerii KGB sub acoperire încercau cu insistență să-i racoleze. De o asemenea încercare, firește, nu am scăpat nici eu, iar cazul l-am mărturisit pentru prima dată într-un interviu luat în aprilie 2015 de revista Babilon din Praga cu ocazia apariției la editura Havran a romanului meu în două volume Șobolaniada (în traducerea lui Jiřί Našinec).

Participând la prezentarea dilogiei din cadrul Târgului de carte din capitala Cehiei, am fost „tras de limbă” de doi reporteri, unul dintre ei cunoscător al limbii române și iată ce le-am răspuns cu referire la KGB: La trei ani de la absolvirea facultății lucram în calitate de economist la o organizație de construcții din Chișinău, unde mă transferasem în 1971 din contabilitatea Politehnicii doar din considerentul de a-mi soluționa problema spațiului locativ. Lucrătorii din domeniul construcțiilor, de regulă, obțineau apartamente de stat în cel mult 5-6 ani, dar mie (și presupun de ce) mi s-a repartizat o locuință cu două camere, nici măcar nouă, doar peste 12 ani. Bănuiala vine de la întâmplarea care avu loc în primăvara anului 1974, când o colegă din Secția de proiectare și producție, modestă și cam retrasă din fire, căci prefera mai mult să asculte decât să vorbească, îmi spuse, confidențial, că soțul ei este ofițer la KGB și-i povestise că am facultatea și armata făcute și că scriu proză, iar el ar vrea să discute ceva cu mine. Într-adevăr, pe atunci publicasem deja în revistele republicane, motiv pentru care mă respecta chiar și șeful organizației de construcții, un tip adus de prin Krasnoiarsk sau Tomsk și care în relațiile cu subalternii nu prea era mers la biserică. Când m-am prezentat la „Planetariu”, îmi întocmisem deja un scenariu de comportament, ca să fiu, ulterior, lăsat în pace. Dar de cum am deschis ușa de pe partea laterală a clădirii, de către Planetariu, m-am pomenit într-o sală ca un coridor larg și soțul colegei mă informează că e vorba de ceva mult prea serios: să abandonez serviciul și să plec să studiez la o școală specială a KGB-ului din Minsk. Imaginându-mă în rolul unui agent român infiltrat în structurile KGB-ului, eclipsat de emoții, îi răspund că accept. Imediat sunt condus într-o altă încăpere și așezat la masă, în fața unui bătrânel uscățiv și cărunt. Era flancat de încă doi ofițeri mai tineri, care pe tot parcursul interviului își notau ceva, iar alți doi, și aceștia cu carnete, ședeau pe scaune, lateral, în spatele meu. Timp de mai bine de o oră am fost mitraliat cu o sumedenie de întrebări care păreau să nu aibă nicio legătură una cu alta. Bunăoară, ce fel de ziare citesc, ce-mi place mai mult – vinurile roșii sau albe, femeile blonde sau brunete –, care-i scriitorul  preferat, care-i capitala Portugaliei, ce aș alege între toamnă și primăvară sau între un film de comedie și un concert de muzică simfonică etc., etc. După această halucinantă testare mi s-a spus să vin a doua zi, tot la ei, să trec un examen medical. Odată intrat în horă, mă prezint la medicii la care eram programat pentru toată ziua, însă la jumătatea investigațiilor, după-amiază, mă ia în primire soțul colegei mele de lucru și, pe un ton morocănos, îmi spune printre dinți să mă cărăbănesc, deoarece mi s-a depistat un început de miopie la un ochi. Mi-am făcut cu limba semnul crucii în cerul gurii și am rupt-o din loc cât mai repede, nu înainte de a fi avertizat să-mi țin limba după dinți, iar, după felul cum a trântit ușa în urma mea, am priceput că maiorul era gata să-mi dea și un șut în fund. Mai târziu, soția acestuia mi-a dat de înțeles că el a avut neplăceri la serviciu, probabil, pe motiv că, în baza testului la care am fost supus, ei detectaseră ce și cum gândesc cu adevărat. De atunci nimeni și niciodată nu m-a mai abordat cu oferte de angajare sau de colaborare.

Deși e vorba de o ficțiune artistică, știu că majoritatea dintre cei care au citit romanul „Șobolaniada” încercau să identifice prototipurile personajelor, deoarece o bună parte dintre ele, într-adevăr, le au. În acest context, un cititor (regret că nu l-am memorizat) m-a întrebat de unde cunosc atât de bine „fauna” kaghebistă, căci i-am descris atât de veridic, de parcă aș fi fost și eu din tagma lor. Ca prozator, firește, m-am simțit flatat, deoarece această categorie de personaje din roman sunt o pură ficțiune artistică. În afară de unul. E vorba de Albinosul sau Maxim Maximâci, fizionomia acestuia fiind a „bătrânelului uscățiv și cărunt” care mă terorizase atunci cu privirea sa hipnotizantă și întrebări fără nicio noimă. Ani și ani am tot analizat în sinea mea acel „interviu” anapoda, pentru a înțelege cum de a reușit să-și dea seama de adevăratele mele intenții în privința angajării în această structură. Printre altele, în șirul acela de întrebări bizare el se interesase dacă-l cunosc pe Nicolae Negru. I-am răspuns, firește, afirmativ, căci nu aveam cum să neg faptul că nu-mi cunosc colegul și prietenul de facultate. Mai ales că la anul trei de studii el îmi dăduse să citesc, în fotocopii, publicistica lui Eminescu. Opera politică eminesciană a fost pentru mine atunci ca o explozie de lumină, un adevărat catharsis și-i sunt enorm de recunoscător colegului că avusese încredere în mine, deoarece teancul voluminos de foi nu se oferea oricui. În continuare, însă, a urmat întrebarea dacă mai contactez cu el, la care am răspuns că ne întâlnim foarte rar, iar ultima dată ne-am văzut vreun an în urmă. În realitate, însă, discutasem vreo lună și ceva mai devreme despre o piesă de a sa. Ulterior, m-am dumerit că, în cazul în care era filat, la sigur că cineva dintre informatori le raportase despre această întâlnire și pentru ei n-a fost o problemă să constate că trișez.

Astfel, tentativa de a deveni angajat cu acte în regulă al acestei structuri a eșuat, iar cel mai mult m-a bucurat faptul că nu mi s-a propus să le fac servicii de informator, cei de acolo înțelegând, probabil, că nici de asta nu-s bun. La 12 mai 1992, când mi s-a organizat baia cu vitriol, a fost, probabil, o pedeapsă și din partea lor. Cred că numai unor minți perfide și perverse ca ale lor putea să le vină ideea de a „spăla” sume importante prin contul bancar al Uniunii scriitorilor, „operațiune” pe care, având studii de contabilitate, am avut „imprudența” s-o descopăr.

  • În domeniul Dvs. de activitate ce influență avea această structură odioasă?

Instituția în cauză avea în vizorul ei toate domeniile de activitate ale societății. În domeniul economiei, unde am activat din 1970 până în 1983, implicarea KGB-ului nu era atât de sofisticată: dacă se detecta că nu agreezi regimul, cariera îți era pecetluită și nu aveai acces la beneficiile nomenclaturii. Dat fiind că nu am acceptat niciodată să fiu membru de partid și, mai ales, nu le-am trecut testul, în 12 ani am reușit să ating doar funcția de economist superior (cu împuterniciri de șef de secție planificare).

Deși eram angajat într-o organizație de construcții, locuință cu două odăi, una eliberată de un buldozerist rusofon, am obținut abia în 1982, când aveam deja doi copii și mi se cuvenea cu trei odăi. După ce în 1980 devenisem membru al Uniunii scriitorilor și din 1983 făcusem doi ani de Cursuri superioare la Institutul de Literatură „M. Gorki” din Moscova, regretatul Pavel Boțu a insistat să iau în 1996 conducerea Fondului literar (în ideea de a duce la bun sfârșit construcția Casei de creație care, la acea vreme, era de patru ani în stare de conservare). Pomenindu-mă, astfel, în colectivul comunității scriitoricești, am „gustat” și din atmosfera pe care o crea KGB-ul aici, unde dominanta activității subversive a acestei structuri ținea de anticul dicton divide et impera, adică dezbină și stăpânește.

Cunoscând foarte bine părțile vulnerabile ale „inginerilor sufletelor omenești” – setea de afirmare și de glorie, ranchiuna, invidia, părerea exagerată despre propria persoană – cei care colaborau cu KGB-ul creau anumite situații în care unii autori erau cenzurați, trecuți la index, marginalizați, în același timp alții fiind răsfățați cu premii, titluri, călătorii în străinătate. Puțini, foarte puțini scriitori au rămas persoane integre, dintr-o bucată, unul dintre ei, care a sfârșit-o tragic, fiind Ion Vasilenco. Au suferit, înfruntând această structură, și Gheorghe Cutasevici, și Petru Cărare, și Mihail Ion Ciubotaru, și Ion Vatamanu, și Lida Istrati și încă vreo doi-trei. Dar mulți dintre  cei care au avut ghinionul să contacteze cu KGB-ul, până la urmă, s-au frânt, au acceptat anumite compromisuri. Mai mari sau mai mici, chiar insignifiante, compromisurile oricum rămân compromisuri și în acest sens, recunosc, am comis și eu unul.

La începuturi, după ce debutasem cu o povestire în revista Femeia Moldovei, la sugestia scriitorului Filip Mironov, redactor la revistă, căruia i se ceruse să asigure numărul din august cu o proză despre operațiunea militară Iași-Chișinău, am acceptat să scriu (pentru prima, dar și ultima dată) o povestire la comandă. Abia când am citit-o în pagină am realizat ce prostie am făcut și am simțit atunci (dar și acum) că intru în pământ de rușine. Apropo, la prima și ultima mea vizită în sediul KGB-ului, în delirantul pentru mine „interviu” fusesem întrebat și dacă subiectul acestei povestiri e real, iar răspunsul meu negativ, se pare, i-a cam dezamăgit.

Astăzi ne rămâne să ne închinăm proniei cerești că instituția de lângă fostul Planetariu a rămas în trecut. Doar că miasmele ei vor mai persista încă ani și ani prin cei care au servit-o și, posibil, unii încă o mai servesc, ea aflându-se acum în preajma Kremlinului.

 

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT