Cu(cu)iul lui Pepelea

Aforisme
Scurt pe doi

Atâția se laudă pe Facebook cu pozele lor de la mare! Am fost și eu pe Lună, dar n-am afișat nicio poză după ce am picat de acolo…

Nimic mai fascinant pentru un gânditor decât sondarea limitelor propriei gândiri.

Nu cred în sfârșitul lumii, însă de mai mult timp îl țin sub observație.

Am alergie la mai multe produse. Doamne, când mă gândesc că puteam să fiu alergic și la alcool!

Cea mai enervantă poziție sexuală: tu ești dedesubt, iar deasupra ta nu-i nimeni!

Mă uit la unii – cât sunt de fericiți: n-au smartphone, nici computer, nu citesc ziare și, culmea norocului, li s-a defectat televizorul!

De impotență nu moare nimeni. Drept că nici nu se naște…

Dacă nu ai chef de muncă a cincea zi la rând, înseamnă că e vineri.

Zborul cu avionul ar fi lipsit de orice pericol dacă n-ar fi pământul.

Nu există prostie pe care n-ar vrea cineva s-o repete.

În orchestra de mahala, toba e prima vioară!

Nu vreau să mă cert cu tine, draga mea. Ce mă fac dacă se întâmplă să am dreptate?!

Sufletul vrea sărbătoare, portofelul… îndurare!

Soție: Eu îi jur că nu l-am înșelat, iar el se repede să mă ia în coarne!…

Fericirea vine în casă cu zâmbete și pleacă cu țipete!

Să-i creezi de dimineață soțului o asemenea dispoziție, încât să meargă la serviciu ca la sărbătoare!

Ion DIVIZA

*************************************

Clasici ai epigramei

Strada

Voi muri, precum se ştie,

Dar, ca fericit al sorţii,

Mulţumescu-ţi, primărie,

Că am groapa-n faţa porţii!

Adolescenta

Trupul ei de libelulă

Parcă-l văd întins la soare…

Dar, speranţa mea e nulă,

N-am cu ce s-o-nvăţ să zboare…

Sens

În goana vieţii şi-a iubirii,

Din dragoste mereu ucisă,

Dădui de strada Fericirii

– Şi-un semn: „Oprirea interzisă”.

Măria sa, femeia

Uite aşa, cât sunt de mic

I-am ajuns pân’ la buric!

De-aş fi fost înalt, frumos,

Ajungeam eu… şi mai jos!

Înțelepciune

Mi-a zis şeful: – N-are rost

Să te contrazici cu-n prost!

Multe sfaturi mi-a mai dat,

Îl ascult… dar nu-l combat.

Marian POPESCU

**********************************

Clasici ai epigramei

 Din lumea animalelor

Cu povețe, cu percepte,

Mai cu mila, mai cu sila,

Mulți au criticat cămila,

Însă n-au putut s-o-ndrepte!

Proustiană

Adeseori pe-ascuns, dar și pe față

Am risipit atâta timp în viață,

Dar cel mai de folos l-am petrecut,

În căutarea… timpului pierdut!..

De ziua ta

O! Ți-aș așterne la picioare

Covor de vise, alb ca norul,

De nu te-aș ști, iubito,-n stare

Să pui pe el aspiratorul.

Epigramistul

– În anul ăsta ce-ai făcut?

L-a întrebat un cunoscut,

Ce își făcuse casă nouă…

– O epigramă. Poate două!

Epitaf unui mic funcționar

O viață-a tras ca un hamal

Ca din măgar s-ajungă cal

Și visul i s-a-nfăptuit,

Că cine-a vrut l-a călărit…

Constantin SACHELARIDE

************************************************

Fabule

Vaca și porcul

Un porc mai gras și negru, cu râtul într-o troacă,

Atent doar la mâncare, fu vag atins de-o vacă,

În treacăt, cu piciorul. Atâta fu de-ajuns!

Îşi ridică brusc râtul, de aere pătruns:

– Te tot învârţi cu pieptul gol printre dobitoace

Degeaba te făleşti cu-asemenea ţâţoace

(i-am auzit pe tauri zicându-le balcoane)

Eu sunt convins că pieptul ți-e plin cu silicoane!

– Ascultă urâciune pitică, slăninoasă,

Mă-ntreb acum la ce-i fi tu bun pe lângă casă?

Din ugerul acesta dau lapte tuturor,

Mă mulge fiecare pân’ tâţele mă dor,

Dar tu eşti bun la ceva, ‘nafară de râmat?

Ești bun să dai din gură! Poftim, m-ai enervat!

Dar ca să n-avem vorbe, urâtule vecin,

Accept, cu toată sila, să sugi și tu puțin.

Hai, trage doar o dată, dar fii atent, râtane,

Să umbli fin acolo, că nu sunt chiar balcoane!

Atât aşteptă porcul, îi prinse ţâţa-n gură

O sfârtecă și-o trase-n stomac cu-o-nghițitură!

Mugi Joiana tare şi-i trase o copită

Dar ce folos, pe viaţă era nenorocită!

Morala

Când laşi un porc să-şi bage copita pe sub geacă

Riscând să fii rănită, se cheamă că eşti vacă,

Dar pot la fel de bine ideea s-o întorc:

Când bagi copita-n ţâţe se cheamă că eşti porc.

Petru Ioan GÂRDA

*****************************************************

Fabulă

A fi domn e o-ntâmplare

Un bou, în turma de rumegătoare,

Era vestit că a ajuns bogat

Și traiul și-l ducea în bunăstare,

Așa cum alții nici n-ar fi visat.

O vreme-ai lui confrați au dat din coate,

s-au întrebat mirați, au șușotit,

Căci nu puteau pricepe cum se poate

S-ajungă-un bou atât de înstărit.

Nici astăzi n-au descoperit secretul,

Da-n ochii lor creștea ca un erou

Și au ajuns, încetul cu încetul,

Politicoși, să-i spună „domnul bou”.

El nu trăgea la jug, precum acei

Ce nu aveau avere și un rost

Și doar era la fel de bou ca ei,

Dar domn, nu doar așa, un simplu prost.

Morala e ușor de sesizat,

Căci și-ntre oameni are un ecou:

Un bou bogat e domn și-i respectat,

Pe când un bou sărac e doar… un bou.

 Vali SLAVU

******************************************************

Parodie

 

Doar timpul                                    

de Ion Cănăvoiu

Răsar așa, din colț de amintire

Prieteni vechi ce nu ne mai amuză,

Avem, desigur, pentru toate-o scuză,

Chiar și când doare-n noi o ne-mplinire.

Memoria-i o veșnică ecluză

Datoare pururi cu o amintire.

Cum ne intrăm și ne ieșim din fire

Doar timpul este cel ce ne acuză.

Doar timpul știe că măsura lui

Prin noi e, iată, pentru totdeauna,

Cei buni, cei răi și cei plecați la drum.

Și dacă-n urma noastră nimănui

Nu-i calcă-n urmele-i mărunte luna

E semn că ciclul s-a-ncheiat de-acum.

Metamorfoza prietenilor

Tresar ades când îmi aduc aminte

De vechi prieteni ce nu-mi dau de știre

Când au cu soața mare fericire

Și cu amanta se iubesc fierbinte.

M-ar amuza s-aud vreo povestire

Cu sărutări pe-ascuns și jurăminte,

Nu să mă sune când le sare-un dinte,

Loviți de-un soț gelos, ieșit din fire.

Abia atunci ei spun că timpul trece,

Că e, prin noi, măsură sa întruna

La tot ce-i bun, ce-i rău în viața asta,

Iar de mai spun că ar putea să plece

În altă lume pentru totdeauna,

E semn că-i bate și mai rău nevasta…

******************************************************

Tot pățitu-i priceput

Andrei Chiricuţă a făcut armata la Odesa. Ieşea rar în oraş şi, totuşi, odesiţii prin vorba lor plină de duh, dar şi prin şiretenii şi păcăleli, au reuşit să-l ia peste picior şi să-l ducă de nas. Ba chiar şi să-l buzunărească. Dar a reuşit şi el să-şi scoată pârleala.

După ce a fost lăsat la vatră, un timp a lucrat la minele aurifere din Siberia. Într-o toamnă revenea acasă, în Moldova. A ajuns până la Odesa, de aici urma să ia trenul spre Chişinău. Toate bune, însă era îmbrăcat într-o pufoaică jerpelită şi plină de pete unsuroase. Şi şi-a zis că n-ar strica să-şi procure o haină nouă, arătoasă. Să vadă lumea că a fost la scos aur şi nu la strâns ciuperci.

Nu zăbavă, intră în vestita piaţă odesită „Privoz”. Mai dă acolo de încă doi consângeni. Le spune păsul şi încep a căuta ceva deosebit. Într-un colţ zăresc un omulean care vinde o şubă extra. Se apropie de dânsul şi-l întreabă:

– De vânzare?

– Da, vânzare.

– Cât face?

Se uită odesitul la el şi face cu dispreţ:

– Ai tu atâţia bani să cumperi o blană atât de scumpă?

– De ce să n-am? răspunde cu întrebare la întrebare şi bagă mâna în buzunarul drept de la pufoaică şi scoate un şomoiog de ruble, toate de-o sută. Apoi le bagă înapoi în buzunar şi zice:

– Dă s-o probez! Na, ţine pufoaica!

A îmbrăcat-o şi, în timp ce se uita cum îi vine, odesitul o ia la picior şi se face nevăzut printre mulţime.

– Hai şi noi mai iute la tren, că-i timpul! – îi îndeamnă pe camarazii săi Andrei.

– Dar banii?

– Banii sunt la mine, nicio grijă. Buzunarul de la pufoaică îi rupt, iar eu ţin banii în buzunarul de la veston.

Gheorghe POSTOLACHI

****************************************************

Sonet
Sonetul așteptărilor de viață

Am cunoscut-o-n clasele primare

Simțind că are-un soi de vino’ncoa,

O îmbiam cu câte-o acadea,

Ea, ștrengărița, îmi șoptea: răbdare!

Crescuse mare și mă fascina,

Dorind-o, se-nțelege, cu ardoare,

Dar totdeauna visu-mi deturna:

Nu încă! Poate data viitoare!

Acuma așteptările-s lunare,

Pun apă în ibric pentru-o cafea

Și ies umil s-o-ntâmpin la intrare.

E drept că nu pe ea, pe fiică-sa,

Duduia poștăriță care-apare

Purtând în tolbă pensioara mea.

 Petru BRUMĂ