În chestiunea Premiului Național

Premiile trebuie tratate cu suficientă doză de rezervă și de ironie. Dar cei care le decernează ar trebui să știe să le facă utile, să le facă să lucreze întru binele comunității, altfel, la ce bună premierea? Dacă vrei ca ele să aibă un impact stimulativ, e nevoie de o strategie a utilității.

Zilele astea a fost decernat Premiul Național. Ceremonia a fost modestă, discretă și scurtă (suntem pe muchie de război, în plină criză energetică, cu tot tacâmul ce însoțește năpasta), am crezut că nimeni nu a observat-o. Dar evenimentul a fost un bun capăt de vorbă pentru publicul nostru, tradițional cârtitor, alături de aplauzele altora. Cineva și-a amintit că o personalitate artistică de la noi sugera (dar numai după ce obținuse tot ce se putea obține) să nu accepți nimic de la stat; altul, malițios până la înverzire vânătă, a spus că distincțiile de stat sunt „pentru lingușitori”; în fine, a fost interpretat vechiul refren că premiile nu le-au luat neapărat cei care trebuia să le ia.

Am criticat (și eu) de atâtea ori deciziile juriului (dar și instituția premiilor „de stat”), încât ar fi fost păcat să evit încă o dată tema. Mai ales că în acest an, în domeniul literaturii, premiul a fost acordat unui satiric și unui critic literar.

Și acum, ca și în alți ani, jurizarea s-a făcut precipitat și discret-obscur. Nimeni nu a știut cine sunt candidații. Concepută ca o trecere în revistă a performanțelor profesionale, discernerea trebuie să fie maxim de transparentă. Invitația de a participa la concurs trebuie făcută din timp, la început de an. Iar lista celor care și-au depus dosarele trebuie dată publicității, nu pusă sub lacăt. Afișând din timp lista celor nominalizați, experții în domeniu ar avea posibilitatea să se pronunțe asupra performanțelor. Decizia va aparține, irevocabil, comisiei, dar discuția publică ar putea anticipa anumite nedumeriri. Confruntările de opinii s-ar produce până la (nu după) înmânarea premiilor. Lumea ar avea în față lista lungă a performerilor. Documentându-se, citind cărțile propuse spre evaluare, vizitând expozițiile, vizionând filmele, spectacolele, concertele puse în discuție, publicul s-ar alege cu revelația, iar performanțele ar lucra pentru binele public. S-ar dezavua, mai evident, la lumina zilei, inconsistența impostorilor, scutind comisia de eventuale decizii rușinoase.

Am văzut cine sunt membrii comisiei naționale din acest an (apropo, componența comisiei trebuie făcută publică, poate după ce au luat decizia, ca să nu fie deranjați în timpul jurizării): o listă de profesioniști, cu performanțe deosebite, fiecare în domeniul său. Și tocmai din acest motiv, e bine să-i cunoască lumea, de vreme ce participăm la o paradă a realizărilor. Dar nu sunt sigur că fiecare dintre ei (cu câte un vot egal la ședința decizională) ar putea să fie, concomitent, expert în științele reale, în arta plastică modernă, în muzica clasică și în literatura (& critica) recentă. Mihai Cimpoi insista, acum câțiva ani, să se constituie comisii distincte pentru a) premiile din domeniul științei și b) pentru cele din domeniul literaturii și artei. Există criterii precise ale notorietății, noutății și relevanței științifice, astfel încât o comisie specializată s-ar dumeri mai ușor de nivelul performanței. Iar o altă comisie ar evalua, pe alte criterii distincte, produsele culturii, artei și literaturii. Juriile strict profesioniste ar face o triere mai sigură și mai argumentată, disociind profesionalismul de popularitate; notabilitatea de notorietate sau valoarea de alte indicii vagi.

Aș evita, în toate domeniile, formulele de genul „pentru întreaga activitate” (sau: „Opera Omnia”). Aș prefera premierea performanțelor concrete: descoperirea științifică exactă, relevanța și impactul; monografie sau altă carte de referință; expoziție personală, lucrare plastică sau ciclu de lucrări; spectacol(e) concret(e) sau program de concerte (finite), carte sau serii de cărți cu titluri concrete. Ele ar putea fi examinate, recenzate, evaluate, apreciate ca impact etc., ele ar deveni, prin publicitatea implicită, parte a patrimoniului național. Iar profesioniștii domeniului, plus tineretul studios și publicul interesat ar cunoaște aceste performanțe puse în joc. Or, în ultimă instanță, nu de dragul mângâierii orgoliului laureaților se fac aceste concursuri, ci pentru a scoate în atenția publicului interesat performanța. Argumentările ar marca unicitatea produsului, în genul: duetului de pianiști Iurie Mahovici și Anatol Lapicus, care știu să îmblânzească, deopotrivă, diezii clasici și sincopele moderne; lui Vali Boghean, care ajunge la formulele muzicale moderne săpând în straturile muzicii arhetipale, îmbinând discreția academică cu spectacularul popularității. Etc.

P.S. În ceea ce privește umila mea persoană (eterna întrebare despre justețea jurizării va persista, oricum), îmi vine mai greu să apreciez decizia instanței. Dar unghiurile aprecierii, ca și varietatea produselor puse pe tapet, fiind atât de diferite, pot să spun doar atât: putea fi și o alegere mai bună. A unui candidat mai meritoriu și, cu siguranță, a cuiva care își dorea mai mult decât mine distincția. Recunoscător celor care au pledat cauza mea, nu mă îmbăt cu aerele unuia care l-a apucat pe Dumnezeu de barbă. Eugen Lungu știe un secret: niciun premiu, oricât de mare, nu îți adaugă niciun centimetru la statură. Ei, bine, m-am măsurat înainte și după ce am luat premiul: am aceiași 1,72. E constanta umbrei pe care o fac pământului.