Alecu Russo readus în Basarabia postbelică de Ion Vasilenco (II)

În anul 1956, la Moscova, Ion Vasilenco și-a susținut cu brio disertația care i-a fost apreciată înalt, oral și în scris, de către savanții Fetisov, Mihalci, Lomidze, Kojevnikov, Kovcegov, Zelenski și alții. Spre admirația noastră de azi și spre invidia multor confrați de condei de atunci, cu un an înainte de a-și susține teza de doctor în filologie, el îngrijește și prefațează volumul „Opere alese” de Alecu Russo, în premieră absolută pentru RSSM, ediție care rămâne și azi de referință în cercetările russoiste. Citez: „Am înmănuncheat în culegerea de față scrierile, care formează partea esențială a creației lui Alecu Russo, adevăratul întemeietor și făuritor al limbii noastre literare contemporane. (…) Mai mult decât oricare altul din clasicii noștri, editați până acum, autorul „Cugetărilor” și „Amintirilor” a înțeles literatura și limba ca pe o armă de luptă și de dezvoltare culturală obștească” („Alecu Russo. Opere alese. Selectate și redactate de Ion Vasilenco. Editura de Stat a Moldovei, Chișinău, 1955).

Pentru a fi și mai persuasiv în această idee, Ion Vasilenco apelează la primul editor al scrierilor lui Alecu Russo, înmănuncheate în volum, Petre V. Haneș („Alexandru Russo. Scrieri”, București, 1908), din care citează: „În privința armoniei, frumuseții și caracterului popular, limba operelor lui Russo apare ca cea mai strălucită expresie a principiilor școlii istorice-critice. Din acest punct de vedere Russo ocupă primul loc între scriitorii contemporani lui, deoarece el, spre deosebire de Alecsandri, nu s-a mărginit la pastișarea formei poeziei populare, iar spre deosebire de Kogălniceanu, a acordat o mare atenție esteticii limbii; și dacă el, într-o anumită măsură, este întrecut de Negruzzi în ce privește energia stilului, apoi totuși îi este superior și acestuia, ca și tuturor celorlalți, prin extraordinara armonie a limbii sale”.

Și când te gândești că Alecu Russo și-a petrecut adolescența în Elveția, studiind disciplinele în limba franceză și că majoritatea operelor sale le-a scris în această limbă, pe o parte din ele traducându-le în română el însuși, geniul marelui nostru clasic pare și mai eclatant! Probabil, „extraordinara armonie a limbii sale” își are obârșia în viguroasele rădăcini indigene ale clasicului nostru, fiind una de sorginte ancestrală și conținând o muzică imanentă, pe care o simt foarte puțini oameni. Printre acești foarte puțini a fost și Ion Vasilenco.

În anul 1957, în numărul 2 al revistei „Nistrul”, apare un articol de-a dreptul incendiar: „Să restabilim principiile ortografiei noastre clasice tradiționale”. Până la „Veșmântul ființei noastre” al lui Valentin Mândâcanu, nimeni nu a scris despre necesitatea revenirii limbii române din Basarabia la grafia latină un articol mai judicios, mai bine argumentat și incredibil de curajos, decât cel scris și publicat de savantul Ion Vasilenco. Cine i-a fost mentorul principal care l-a ghidat pe cercetător în acest travaliu uriaș, încununat de un succes răsunător și întâmpinat cu mult entuziasm de intelectualitate, nu și de cerberii ideologiei comuniste? Mentori a avut mai mulți, firește, – de la cronicari până la filologii români interbelici. Totuși, „conducătorul științific” principal i-a fost cel ales chiar de Vasilenco încă la începutul studenției – Alecu Russo. Cel care cerea scriitorilor să apeleze la dreapta judecată: „Pentru noi, românii, dovezile istorice ne îndeamnă a crede, că de bine ce avem norocul de a fi numai o limbă, pentru că toate spițele noastre s-au rezumat de una mie de ani într-un singur neam, nevoia ne-ar fi de a mări, iar nu a schimba, de a ne uni în limbă ca și în gând, iar nu de a ne deosebi, a adăugi, iar nu a lepăda. (…) Limba națională trebuie să servească pentru unire, iar nu pentru dezunire, fiind chemată a servi la schimbul de idei nu numai a unui anumit cerc de oameni, ci a tuturor oamenilor, care fac parte din aceeași națiune”.

Opinia, conform căreia prigoana împotriva lui Ion Vasilenco a început după ce ziarul „Cultura Moldovei” i-a publicat în numărul din 17 ianuarie 1963 articolul intitulat „Constantin Stere”, este adevărată doar parțial. Acest articol a fost prilejul pe care vigilenții copoi sovietici l-au considerat cel mai potrivit pentru a-și încheia socotelile cu acest „naționalist periculos”. Prigoana a început însă mult mai devreme, prima internare cu forța a savantului în Spitalul de Psihiatrie producându-se nu în anul 1963, după publicarea articolului despre Constantin Stere, ci în decembrie 1959. Subiectul fiind unul complex, solicită un studiu amplu, de aceea noi, cercetătorii Muzeului Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”, ne vom da toată silința să-l studiem cu migală și maximă responsabilitate și să-l aducem la lumina zilei pentru o mai bună cunoaștere a vieții acelor personalități ale neamului care s-au sacrificat pe altarul adevărului științific spre binele nostru, al tuturora.

Veronica BOLDIȘOR, MNLMK