După 30 de ani

În 1992, după terminarea războiului din Transnistria, Școala de Medicină din Tighina avea să treacă la Ungheni. Subsemnatul, în calitate de angajat, se afla în toamna acelui an la Olănești, raionul Ștefan-Vodă, împreună cu studenții care pe atunci, conform tradițiilor sovietice, lucrau „la strângerea roadei” înainte de începerea studiilor.

Nimeni dintre puținii profesori aflați pe câmpuri nu știa unde va începe anul următor de studii. O parte mică de studenți își dorea să revină la Tighina, cealaltă, majoritatea, dorea să ajungă într-un alt oraș, unde să nu se mai repete atrocitățile pe care le-au văzut și suportat, în timpul verii, când se mai aflau la studii și orașul fu cuprins de flăcări.

Cunoscând starea de spirit a celor care, în ruptul capului, nu ar fi dorit să revină în urbea tristelor amintiri, am adunat semnături de la toți studenții aflați în cele două tabere din Olănești, iar, în drum spre Chișinău, și de la studenții și elevii înmatriculați în timpul verii la Chișinău, aflați și ei „în campanie agricolă” la Hârbovăț, Anenii Noi.

Am stat vreo două săptămâni la Chișinău și am făcut demersuri prin intermediul radioului, televiziunii și al ziarelor de atunci. Mai apoi, după o întâlnire a reprezentanților  Guvernului cu o mână de profesori și cu studenții veniți după muncile agricole la Chișinău, s-a decis prin Hotărâre de Guvern, pe 16 octombrie 1992, să fie trecută la Ungheni instituția de învățământ.

Cei vreo zece medici și profesori veniți de la Tighina, cu director și cu șef de studii, am fost cazați mai întâi la hotel, iar, mai apoi, în cămin. Împreună cu alți medici și profesori din oraș, angajați prin concurs, am format un colectiv în care am împărțit bucuriile și greutățile, succesele și… insuccesele. Pentru că era foarte greu la început, iar din stradă se auzeau strigătele rusofonilor care pichetau  Școala de medicină din Tighina stabilită la Ungheni.

Studenții și elevii se acomodaseră rapid, iar, după cele întâmplate la Tighina, înțelegeau că trebuie să suporte condițiile existente. Cele două cămine, din Dănuțeni și din „cartierul tineretului”, ajungeau pentru toți.

Dacă la început lipseau multe din cele necesare pentru organizarea învățământului „la cel mai înalt nivel”, pe parcurs „s-au găsit” de toate, astfel încât, timp de vreo câțiva ani, instituția respectivă să ajungă recunoscută drept una performantă în toată republica.

Din 1992 până în prezent, au trecut treizeci de ani. Dintre medicii și profesorii veniți de la Tighina cu treizeci de ani în urmă nu mai lucrează nimeni la fosta Scoală de medicină, actualmente Colegiul de medicină din Ungheni. Profesorii și medicii angajați la început din oraș și din raion, care au mai rămas, pot fi și ei numărați pe degete. O pleiadă întreagă de tineri specialiști i-a înlocuit pe cei care au plecat sau, între timp, au mai murit… Alți tineri și tinere învață acum la Ungheni, unii dintre care, probabil, nici nu cunosc istoria întemeierii acestei instituții de învățământ.

Studenții și elevii de acum treizeci de ani au reușit deja „să se maturizeze” binișor. Unii dintre ei, după întemeierea familiilor, au „realizări incomensurabile”, copii mari și, poate, și nepoți. Majoritatea acestor absolvenți, plus cei care le-au urmat, au rămas cu cele mai frumoase amintiri de la alma mater din Ungheni.

Și pentru că oamenii, în cazul dat foști profesori și absolvenți, au dorința de a se revedea, de a-și aminti chiar și de anumite greutăți, întâlnirile care se organizau din cinci în cinci ani la Colegiul de medicină din Ungheni, începând cu anul 1997, erau adevărate sărbători. Aveau ce să asculte și să învețe și tinerii medici și profesori, și actualii elevi și studenți. În 2022 însă, la cei 30 de ani ai prestigioasei instituții, întâlnirea n-a mai avut loc.

De ce oare?