Ucraina: solidaritate principială ori circumstanțială?

Grilajele gardului din jurul Muzeului Național de Istorie au devenit suport pentru o expoziție neobișnuită: desenele copiilor ucraineni, ilustrând războiul și atrocitățile lui, sunt plasate alături de desenele copiilor polonezi executate în 1939 – 1945. O inedită formă de asociere, prin impact, a invaziei naziste în Polonia cu actuala invazie rusă în Ucraina, o formă sublimă de solidaritate (organizatori: universitățile din Varșovia – cu participarea muzeului ministerului polonez al educației – și Kiev). Pe acest fundal, parcurg fluxul de știri cu alți ochi.

Știrea că șeful neoficial al socialiștilor moldoveni, Vlad Bătrâncea, plecat la Moscova în plin război și profundă criză mondială, provocată de acest război, s-a întâlnit cu liderii partidelor ruse care promovează agresiunea, vine la pachet cu o altă informație de pe lentă: la Moscova, Moldova e privită ca o posibilă nouă Ucraină. Jurnalistul Vitalie Andrievski precizează contextul: nu sunt două știri, e una singură. Or asta înseamnă că Moscova începe să mute pionii periferici, până acum, nesolicitați, pentru a deschide calea nebunilor. Înseamnă: înrolare/ încorporare/ înregimentare. Desfundarea conservelor. Nu te mai poți ascunde după deget: ești în vizorul viitorului complet de judecată de la Haga/ Nürnberg. Medalia de participant la război îți va veni odată cu citarea în judecată, de vreme ce te faci complice la crimele împotriva umanității.

Nu e un secret că una din mizele lui Vladimir Putin, atunci când a început războiul împotriva Ucrainei și împotriva lumii civilizate, a fost dispersarea lumii în lipsa unor lideri puternici. Aceștia din urmă apar în momentele  de criză, când lumea nu își trăiește cele mai fericite vremuri. Dimpotrivă, când e liniște și prosperare, necesitatea lor e mai puțin imperioasă. Iar în lipsa pericolului iminent, necesitatea coagulării forțelor se estompează, ori se manifestă pe alte segmente, nevralgice (precum încălzirea globală). Când lucrurile merg relativ bine, conflictele sunt tratate mai ales în vederea diminuării și localizării lor. Atât timp cât ele se produc în altă parte, interesul pentru ele e parțial, iar prima dorință e de a nu demonta focoasele, ci de a îndepărta focarul. De aici și dorința de a interpreta tragediile în perspectiva lor luminoasă: a atenuării consecințelor posibile, fără a observa că nucleul se multiplică precum o celulă canceroasă, precum o reacție nucleară în lanț.

În context, inevitabil pare a fi și războiul ecleziastic. Zilele acestea biserica ortodoxă din Estonia (subordonată BO Ruse) a publicat un răspuns, la cererea Ministerului de Interne al țării nordice, de a se pronunța în privința războiului din Ucraina. Comunicatul spune limpede: în conformitate cu credința ortodoxă, BO Rusă din Estonia condamnă războiul și nu împărtășește predicile patriarhului Kiril.

Pe contrasens, mitropolitul Vladimir (al Chișinăului & Moldovei) nu doar că nu se distanțează de afirmațiile patriarhului moscovit, ci și conduce, zilele trecute, o liturghie, pe post de locțiitor al acestuia, la Serghiev Posad, în care sângerosul ucigaș din Kremlin este binecuvântat printr-un mesaj al lui Kiril. Mitropolia Moldovei se declară inocentă în contextul în care televiziunea națională refuză să transmită slujba de hramul Chișinăului din catedrala mitropolitană, lăcaș compromis de atitudinea tolerantă (bine cuvântătoare!) a bisericii ortodoxe de la Chișinău față de cel care a declarat război lumii civilizate și care bombardează zilnic orașele pașnice din țara vecină.  Apropo, TRM a transmis slujba din biserica „Acoperământul Maicii Domnului”, după cum e și hramul orașului, iar cazul devenise scandal public, declanșat de ubicuul primar Ivan Ceban, care dorea să se transmită nu atât serviciul divin, cât predica sa otrăvită. Durerea lui, nu o problemă de interes public.

Iar atitudinea față de agresiunea rusă în Ucraina e chiar o problemă de interes național. Or ministrul estonian, pe care îl pomenisem mai sus, atingea problemele religioase doar în măsura în care clerul influențează opinia maselor. Și nu-și dorea un sondaj, ci o condamnare fără echivoc a agresorului, orice altă atitudine însemnând susținerea acestuia. Nu putem accepta, în condițiile războiului și ale vecinătății cu un agresor condamnat cvasiunanim de la tribuna ONU pentru anexarea unor teritorii străine (iar de APCE ca stat terorist), ca cineva (preoți sau ateiști, guvernanți sau opozanți) să umble în preajma noastră cu piatra în sân, creând un mediu propice pentru „omuleții verzi”, implicit, un pericol la adresa statului și a cetățenilor săi.

Solidaritatea cu Ucraina, cu victima unei agresiuni, cu oamenii care luptă pentru libertate, independență și integritate, trebuie să fie principială, nu circumstanțială. Ea înseamnă alinierea la valorile democrației și libertății (y compris, la țările care promovează aceste valori). Sigur că lașitatea va găsi scuze „istorice” sau „pragmatice” (cea mai ticăloasă soluție e acceptarea prăzii de război, pe care o propune agresorul, luându-te părtaș la crimă). Și: nu doar agresorul trebuie blamat, dar și cei care îl tolerează/ îl susțin.