Numele celui dintâi este oarecum cunoscut iubitorilor de artă de la Chișinău, al celuilalt, cred că mai puțin. Ambii sunt născuți în același an: 1956.
Andrei Negură a fost președinte al UAP din Moldova, în cețoșii ani ai postcomunismului, iar Petru Lucaci conduce acum UAP din România, din 2012. Amândoi au acum dublul vârstei lui Hristos, și prezintă la Chișinău câte o expoziție personală de amploare.
Primul, la Galeria Brâncuși, iar expoziția se numește: Revelații în culoare, pe când Petru Lucaci tocmai a deschis la Muzeul Național de Artă al Moldovei expoziția Despre negru.
De aici încolo asemănările se sfârșesc, și fiecare dintre cei doi artiști ne surprinde prin programul său plastic și estetic, astfel că în acest moment Chișinăul are parte de o experiență artistică de prim rang, și două dintre cele mai bune lecții de pictură din ultimii ani.
Andrei Negură aduce în fața publicului experiența sa din ultimele patru decenii cel puțin, arătându-ne mai ales în materie de tapiserie piesele sale cele mai faimoase (Roșu, Tapiserie volumetrică, La morișca cea de jos, Meșterul Manole etc.). Prin această expoziție artistul Negură dorește să reafirme convingerea că în istoria artelor va fi consemnat și omologat mai presus de orice ca artist-tapiser, poate dintre cei mai buni și iscusiți, care a făcut joncțiunea în acest domeniu dintre tradiția apuseană și cea estică, ancestrală. Arta țesutului la noi este străveche, iar Negură s-a aplecat cu toată seriozitatea către ascunzișurile acestei tradiții, analizând și înțelegând atât meșteșugul, cât și morfologia și stilistica acestei arte, așa cum s-au statornicit acestea în marile ateliere medievale de la mănăstirile Putna și Sucevița, de pildă, dar și în casele umilelor țărănci de demult, de prin risipitele sate moldovenești. Tapiseria contemporană a lui Andrei Negură este un bun exemplu de simbioză dintre experiment și practica smeritei așezări în contemplarea acestui meșteșug care nu se confruntă doar cu trecerea inexorabilă a timpului, ci și cu nazurile meteobiologice (atacuri bacteriologice și artropode etc.). Ciclurile de pictură și grafică, pe care Negură le-a dezvoltat de-a lungul anilor, în paralel cu arta țesutului, pot fi lecturate pe două paliere, ca studii spre înțelegerea spațialității, a racordurilor cromatice, și a mecanicii ritmurilor, pe de o parte, și ca eboșe pentru lucrări monumentale, de mari dimensiuni, de cealaltă. Cred că această expoziție personală a lui Andrei Negură îl consacră pe artist în rândul celor care au schimbat în chip esențial fața artei postbelice, fiind un reprezentant de vârf al artelor plastice dintre Prut și Nistru.
Din câte știu, Petru Lucaci are prima sa expoziție personală la Chișinău, și aceasta este o expunere mai amplă a expoziției Diptych. Clarobscur/Material Scapes, din galeria Leilei, din București, care a avut loc în 2020. O parte din acea expoziție o avem acum în incinta Muzeului Național de Artă al Moldovei, căreia artistul i-a adăogat în chip fericit o serie de lucrări textile, și mici instalații lucrate în lemn ars. Expoziția lui Lucaci impresionează profund prin predominanța culorii negre, fapt remarcat încă cu ceva vreme în urmă de critica de artă, negrul devenind mediul predominant al operei acestui artist de la 2000 încoace: „Petru Lucaci – nume semnificativ al neo-expresionismului pictural din cadrul optzecismului din artele vizuale – a surprins, din anii 2000 încoace, ambianța culturală locală prin virajul lui hotărât și aparent definitiv către explorarea monocromatică a negrului, în toate nuanțele și materialitățile pe care această „non-culoare” le oferă spiritelor exploratoare și aventuroase, până la limita abstractă a indicibilului și informulabilului. Această obsesie l-a singularizat pe pictor în mediul românesc, deși demersul său consuna cu ceea ce alţi exploratori ai „vidului cromatic”, precum francezul Pierre Soulages sau americanii Clyfford Still, Barnett Newman şi Brice Marden, au urmărit să găsească în virtuozităţile catartice şi în potenţialităţile metafizice ale negrului, în ultima jumătate a secolului XX” (Magda Cârneci, Revista Arta, 2020). În contrast cu artistul radios despre care am scris mai sus, Lucaci demonstrează o vulcanică consecvență de a rămâne în acest mediu al culorii unice, a negrului, prin care dezvoltă o gamă amplă de nuanțări, ritmuri, texturări, resemantizări. Simfonia „non-culorii”, elaborată de Lucaci, amintește deopotrivă de muzica dodecafonică, dar și de subtilele compoziții ale Hildegardei von Bingen, din mărețul ciclu hortus deliciarium (secolul al XII-lea). Cine are urechi, să vadă!
Vladimir Bulat
În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Site-ul „gazetadechisinau.md” publică articole care reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de editorialiști și jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chisinau” este o sursă de informare credibilă pe piața mediatică din Republica Moldova. Nu o lăsa să dispară! Contribuie la menținerea unei publicații libere. Acum poți face și tu o donație.
SUSȚINE
