„Ideile vin și tot vin, vreau să redau aceste idei în pânză”

Interviu cu pictorul Andrei Negură, câștigător al Medaliei de Aur la Salon d’Art Contemporain, Cannes, al Marelui premiu „Placheta de aur” din Marseille, Franța, și al Marelui Premiu la expoziția-concurs consacrată Zilei Naționale a Culturii, R. Moldova; a avut expoziții în Belgia, Franța, Italia, România, Spania și în alte țări

– Dragă Andrei Negură, știu că la școală, în satul tău natal, Echimăuți, Rezina, colegii îți spuneau „pictorul”…

Da, la școală colegii mă porecleau „pictorul”. Probabil că la ora de desen reușeam să desenez mai bine un măr, un hârleț sau un paner. Așa erau „temele” la arta plastică prin anii 1963-1965.

– Cine dintre rudele tale din sat avea în casă cele mai frumoase covoare?

În casele tuturor rudelor, pe pereți, erau atârnate covoare. Era ceva firesc. Cu trecerea timpului, realizez că acele covoare erau pentru țăranii noștri precum frescele din catedralele italiene. Covoarele aveau un dublu rol: țineau loc de tablou, dar și încălzeau pereții caselor. Rudele noastre aveau covoare frumoase, mai ales în casa mare.

– Ce-ți amintești de primul tău desen publicat într-o revistă pentru adolescenți?

În anul 1968, am participat la un concurs de desene consacrat comsomolului leninist. Pe atunci era imposibil să existe alte teme. Eu am desenat o „Clacă”, numai că ea se numea în acele vremuri „subotnik” ori „duminical”. Am trimis desenul la redacția revistei „Scânteia leninistă” – pe atunci era unica revistă pentru copii și adolescenți în Moldova. Şi peste o vreme revista mi-a publicat desenul, spre mirarea mea!

– Când ai început să studiezi mai serios pictura?

Din clasa a VI-a, mi-am continuat studiile la Chișinău, la Școala-internat nr. 1, de la Poșta Veche, unde i-am avut ca profesori pe Petre Jereghi și Sergiu Galben. Ei au fost cei care mi-au deschis mai larg ochii spre frumos. Apoi am studiat la Colegiul de Arte Plastice „I. Repin”, actualul „Alexandru Plămădeală”, unde mi-a fost profesor Petre Russu – el m-a ajutat să înțeleg mai profund ce este pictura. Îmi amintesc cu drag de toți profesorii, datorită lor m-am apropiat de misterul artei. Mai toți profesorii spuneau că dacă vrei să obții ceva în pictură, trebuie să muncești mult, să perseverezi. După absolvirea Colegiului m-am întors în satul natal, unde am deschis o filială a Școlii de pictură din Rezina. Iar peste un an, am plecat la Moscova.

– În perioada studiilor la Moscova te preocupa libertatea de creație?

Eu am studiat la Universitatea de Textile „Kosîghin”, Facultatea de Arte Decorative. Aici l-am avut ca profesor pe Veaceslav Kozlov, un pedagog cu har ce mi-a deschis o portiță în lumea artelor decorative. Sub îndrumarea lui, am studiat aprofundat culoarea, decorativismul. Am învățat legile cromaticii, precum și măsura, proporția, simțul finalizării unei lucrări. Trebuie să simți când lucrarea e gata, să știi când să te oprești, ca să nu strici lucrarea. Studiile la Moscova au fost mai degrabă o muștruluială, se punea accent pe disciplină. A fost cam dură acea perioadă, dar nu regret, eu zic că mi-a fost utilă.

– Cum te-a primit Budapesta, ce ai descoperit acolo?

A fost frumos la Budapesta! Pentru fostul „lagăr socialist” Ungaria era asociată cu un fel de Occident. M-a șocat libertatea oferită artiștilor, nu știam ce să fac cu ea, dispăruseră „legile” pe care le învățasem la Moscova. Se punea accent mai mult pe individualitate. Am început să mă descopăr pe mine însumi, să realizez ce vreau eu, să lucrez așa cum simt. Nu conta dacă reușeai sau nu să faci o lucrare de excepție, important era să fii tu însuți. Nu ni se permitea să desenăm, de pildă, o figură umană așa cum o vedem în realitate. Trebuia să uităm de așa-zisa naturalețe, de realism. Ni se spunea că în artele decorative trebuie să predomine linia și pata de culoare, ritmul, ornamentul. Este cam greu să treci de la realism la decorativism. Dar dacă muncești, reușești. Îmi amintesc cu drag de Marghit Silvitcki, o doamnă a artei textile din Ungaria, ea m-a ghidat foarte delicat spre a-mi descoperi calitățile mele creative.

Mă îndrăgostisem de arta textilă, credeam că voi răsturna munți. După revenirea acasă, au urmat niște ani în decursul cărora am realizat multe tapiserii, unele de mari dimensiuni. Mă refer la anii 1983-2005.

– Când ai început să predai arta textilă studenților de la Chișinău?

În anul 1988, mi s-a propus să înființez catedra de Artă Textilă la Universitatea de Teatru, Muzică și Arte Plastice din Chișinău (actuala AMTAP). Am pus pe picioare această catedră, unde am lucrat opt ani. Am fost nevoit s-o las din cauza unor intrigi prostești. Dintre discipolii mei aș putea să-i menționez pe actualii pictori Igor Svernei, Iu. Lupu, Ilie Cazacu, Lia Șeremet, Elvira Cemortan și alții.

– Ai avut o vreme atelier la Paris. Ce te inspira în perioada pariziană?

Da, am avut ocazia să mă „înfrupt” și din viața pariziană, a fost o experiență bună. Parisul este ca un mare știubei – multă lume, foarte multă lume. Acolo au apărut ciclurile mele de tablouri „Procesiuni” și „Festive”. Am participat și la diverse saloane de artă. Bunăoară, în 2003, la Marseille am câștigat marele premiu „Placheta de aur”. Și în 2005, la Cannes, am câștigat încă un premiu „Placheta de aur”. Paradoxul este că n-am prezentat artă textilă, ci tablouri. Deci, studiile făcute ca textilist, m-au ajutat enorm în pictură.

– În ultimii ani, pictezi mult, participi la diverse expoziții, ai câștigat premii importante. Care e sursa ta principală de energie creativă?

Trăim într-o perioadă când totul se schimbă foarte rapid. După destrămarea URSS, s-au schimbat multe lucruri. Pictorii sunt mult mai liberi în abordarea subiectelor. Decorativul în pictură este ceea ce mă deosebește. Poate că tânjesc într-un fel după arta realistă, dar nu mai pot să mă întorc la o etapă pe care am depășit-o. Nu pot să specific, ce anume mă inspiră. Simt o energie pe care vreau s-o revărs pe pânză. E o acumulare de emoții, trăiri, stări. Este ca o muzică ce se revarsă și încerc s-o captez. Ideile vin și tot vin. Aceste idei vreau să le redau în pânză.

– Ai inaugurat de curând o amplă expoziție personală la Centrul „C. Brâncuși” din Chișinău, cu genericul „Revelații în culoare”. Câte lucrări include? Ce ai dori să le spui celor care vor veni să-ți vadă expoziția? Dar celor care nu merg la expoziții?

Expoziția cuprinde 70 de tablouri realizate în ultimii doi ani, precum și tapiserii care au fost realizate cu vreo 30-40 de ani în urmă. Publicul poate vedea și tapiseria „Limba noastră” pe care am făcut-o în 1987. S-au scurs deja 35 de ani de atunci… Timpul este nemilos, nu așteaptă. Expoziția e un prilej de a-mi împărtăși bucuria căutărilor și descoperirilor mele în artă. Celora ce nu pot să vină le zic să găsească, totuși, timp și să vină. Expoziția va fi deschisă până la 9 octombrie.

– Felicitări pentru expoziție! Mulțumesc pentru interviu și inspirație în continuare!

P.S. Andrei Negură a fost propus de către Senatul UAP la Premiul Național al Republicii Moldova pentru 2022, dar juriul a ignorat candidatura UAP. Este de neînțeles decizia juriului, e foarte trist că valorosului pictor nu i-a fost acordat acest premiu pe care îl merită pe deplin.