În amintirea lui Chiril Paraschiv

259
0

Născut la 31 iulie 1951 în s. Fârlădeni, r-l Hâncești, într-o familie de țărani, decedat la 24 august a.c. La vârsta de patru ani rămâne orfan de mamă și autoritățile îl înscriu la orfelinatul din s. Hâjdieni, r-l Orhei. Ca rezultat al unei selecții de specialitate, e transferat, în 1959, la orfelinatul Școlii Speciale de Muzică „E. Coca” din Chișinău. Absolvă clasa de vioară a școlii (în 1970), apoi Institutul de Arte „G. Musicescu”, Facultatea de Interpreți (1970 – 1975). După serviciul militar obligatoriu de un an, este angajat, în calitate de profesor de vioară, la ȘSM „E. Coca”, astăzi Liceul de Muzică „Ciprian Porumbescu” (din 1976 până la decesul său). Semnează manualul-crestomație „Pentru cei ce prima oară pun la umăr o vioară” (Biblioteca „Meșterul Manole”, Chișinău, 2014), volumul de poezie originală și tradusă, „Reflectare” – „Otrajenie” (aceeași colecție, 2016). Este autorul mai multor lucrări pentru vioară, printre care „Paganiniana”, pe care a publicat-o, iar altele, xerocopiate, sunt puse pe pupitrul didactic al școlilor de muzică.

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

În căutarea emoției din melodie

O clasă de vioară la etajul trei, cu un pian pentru acompaniament, muzica şi monştrii ei sacri, la fel şi elevii săi supradotaţi, pentru că sunt copii admişi la Liceul de elită „Ciprian Porumbescu”, e tot ce avea mai de preţ şi mai drag profesorul Chiril Paraschiv. Aici a venit zi de zi timp de peste 40 de ani, aici s-au elaborat scheme de asediu al reginei vioara, aici au prins viață fantezii ce ar putea să facă să vibreze nu doar cele patru corzi, dar și „ceva” mult mai misterios şi enigmatic – el zicea că acel „ceva” are chipul şi asemănarea emoţiei din noi. Doar că pentru această emoție, pentru această expresie finală, trudesc game și studii, se înroșesc bărbii sub „bărbia” viorii, se sprintenesc, obosind, degețelele care parcurg piesele și cântecele înmănuncheate de Chiril Paraschiv în culegerea sa „Pentru cei ce prima oară pun la umăr o vioară” – o carte cuprinzând universul copilăriei, viu ilustrată și plasată în câmpul de interes al ochiului și urechii de copil. „Pentru prima oară” apărea și o asemenea crestomație: cu folclor autentic și piese originale de Chiril Paraschiv inspirate din arhetipuri românești, cu versuri, însoțind sonul viorii, de Grigore Vieru și – surpriză! – de Chiril Paraschiv. (E chiar pentru prima oară, pentru că, până atunci, școlile de muzică aveau în uz doar culegeri de piese străine, de regulă, rusești.) Și metodist, și folclorist, și autor de muzică și versuri, dar și sponsor-pensionar (!) al propriei cărți, el și-a sintetizat aici o parte a experienței sale, deși impulsul inițial nu era decât că, „la începuturi, copiii mei veniți de la țară nu înțelegeau ce-i acela „petușok/grebeșok” și cum să scoată din corzi un cucurigu…”. De aici, de pe această trambulină, energizată îndelung și meticulos de efortul său, de imaginația sa, de principiul sunetului consistent și savuros animând, pe parcursul anilor, un repertoriu mai mult decât didactic (l-am remarcat la unul din concertele aniversare ale elevilor săi), din clasa lui de vioară, promoțiile sale de absolvenți au ajuns în diferite orchestre profesioniste din țară și de peste hotare. Printre ei, talentatul Eugen Ceremuș, astăzi câștigător de trofee internaționale și violonist în orchestra simfonică a Filarmonicii din Cleveland, SUA, este, a considerat el, opera și creația sa care îl face să se simtă împlinit.

Ușor șchiopătând la vârsta senectuții, cu o expresie bonomă de personaj care, orice i s-ar întâmpla în viaţă, găsește echilibrul în arta sunetelor, Chiril m-a făcut întotdeauna să-mi amintesc de anii copilăriei şi adolescenței, când am fost colegi de clasă: el – în „şarvarii” orfelinatului, care a cântat primul „Balada” de Ciprian Porumbescu şi de care s-a îndrăgostit superauzul clasei, T.P.; eu – „gorodskaia”, dichisită şi alintată de mama şi bunica, un pic invidioasă pe el pentru că lua, spre deosebire de mine, „cinci” la solfegiu şi armonie. Nu știam atunci că e orfan de mamă, că și-a căutat singur tatăl („Am scris peste tot, ca Vanika Jukov al nuvelei cehoviene, „na derevniu dedușke”), pentru ca să-l găsească într-un sat din Hâncești, unde a aflat că s-a născut și unde, mai nou, părintele îl chema, în vacanță, să prășească. Până la urmă, el – nu s-a despărţit niciodată de vioară; eu – m-am despărţit, totuşi, de pian.

Adoptat de două muze

Ne-am întâlnit într-o zi când dl profesor de vioară de la Liceul de Muzică „Ciprian Porumbescu” mi-a mărturisit, după ce îl luasem la întrebări, că are două fiice, o violonistă într-o orchestră din Torino, unde e și profesoară de vioară, şi un agent bancar la Chişinău, fiecare în familia sa, dar că, oricum, nu se simte singur, pentru că, în afară de vioară, mai are o pasiune – poezia. Iată că vioara şi cuvântul şi-au dat întâlnire într-un spaţiu secret, acolo, unde s-a lăsat copleşit din nou de Beethoven şi „Sonata Lunii”, ori, în ritm de „Adagio” suav, s-ar transpune într-un ecou al lui Antonio Vivaldi, ori se va lăsa cuprins de o „Nocturnă” de Chopin, cu aerul ei de visare şi nostalgie („Hai, draga mea, să facem o plimbare/ uitând din noi durerile de ieri,/ Vezi, pacea nopții o minune pare/Cu umbrele-i și valuri de tăceri.//Vrăjiți vom fi de fiecare clipă,/ De plopii mândri, înălțați spre cer,/ De-o boare caldă ce cu a ei aripă/ Te-a mângâiat ca un-ndrăgostit stingher.”).

Dar nu s-a oprit aici. Poezia, a lui și a poeților din care a tradus, inclusiv Eminescu – în rusă și Pușkin – în română, la fel George Bacovia, Leonida Lari, Grigore Vieru, Nichita Stănescu și, de cealaltă parte, Tiutcev, Ahmatova, Țvetaeva, Vîsoțki, Voznesenski (ca să enumăr doar câteva nume), această avalanșă copleșitoare de ispite, de curaj, de tupeu (să traduci din nume răsunătoare!) și, totuși, această inspirație poetică Chiril a cuprins-o în volumul „Reflectare” – „Otrajenie” – o carte de poezie în traducere română-rusă-română, pe care nu a mai putut s-o țină în sertar și a editat-o (din nou) pe cheltuială proprie. Dr. hab. Ion Manole remarca, în această carte, „arta de strălucit traducător” a autorului, care, fără a pretinde să facă parte oficial din breasla scriitorilor, își motiva demersul astfel: „Eram dezgustat de traducerile mizerabile în rusă ale unor autori din România ai poeziei eminesciene. Și atunci am îndrăznit eu, apoi, am prins gust: de ce să nu încerc și Pușkin, în română? L-a favorizat, în ’21, și pe Gheorghe Colțun, traducându-i în rusă antologia de haicu „Soare pe buze de rouă”. Chiar și în ultimul său an de viață, fiind pe patul de suferință, nu și-a pierdut nici impulsul creativ și nici buna dispoziție, publicând, în ’22, o carte de epigrame, haiku și poezie, cu traduceri din rusă-română-rusă, carte în care se reflectă, ca într-un izvor nesecat, fantezia, esența fertilă a talentului său.

De altfel, aceeași poezie și, poate, demonii singurătății, fervoarea inspirației și, bineînțeles, vioara au fost punctul de intersecție al unei mari și prolifice prietenii: Chiril Paraschiv – Boris Dubossarschi. Regretatul compozitor și profesor universitar la clasa de vioară, Boris Dubossarschi. Concertele, noile creații, inclusiv poetice, cu dedicații în acrostihuri la zilele de naștere, compoziții și proiecte didactice în elaborare, sugestii practice și utile, notografii prietenești de crestomații umpleau viața și solitudinea celor doi, a unui profesor de liceu și a unei somități componistice, ambii găsind în această comunicare acea înțelegere dezinteresată și productivă care poate să existe doar între profesioniști adevărați. Vorba dictonului: spune-mi cine îți este prietenul…

Ştiu că, mai mulţi ani în urmă, regretata Leonida Lari, care l-a publicat pe Chiril Paraschiv în revista „Kodrî”, alături cu Iosif Brodsky, cu traduceri în rusă din poemele sale, i-a propus să facă studii speciale la Institutul de Literatură „M. Gorki” din Moscova. El avea însă deja format un reflex invincibil, să se urce zi de zi la etajul trei, la clasa sa de vioară, unde, de pe un portret nostalgic, l-a urmărit cu privirea aprobatoare profesoara sa dragă, Iudif Berșadscaia, să ia instrumentul în mâini şi să transforme „scârțâitul” învăţăceilor săi în melodie. Unele compoziții sunt chiar ale lui, fie că e „Capriccio alla rustica”, sau „Ceasul”, sau „Paganiniana (ultima se regăsește, fiind comentată și apreciată în volumul de studii muzicologice, „Paganiniada”, semnat de Ioana Maria Croitoru, Ed. Printech, București, 2018 – eveniment de care Chiril era foarte mândru), piese dificile pentru repertoriul didactic și nu numai, interpretate în concerte sau concursuri de elevii săi performanţi. Un cotidian pe cât de artistic pe atât de obișnuit, care ar fi fost, totuşi, incomplet în viaţa distinsului nostru profesor dacă… Dacă băiatul de la orfelinat, instinctul, sensibilitatea lui de artist nativ nu ar fi căutat, stimulat de muzică (sau de muză?), şi zona melodiei în cuvânt. Iar acesta l-a adoptat la fel ca și cele patru corzi, alături de vioară vibrând și poezia lui Chiril Paraschiv.

Cu admirație,

Rodica Iuncu

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT