Armata lui Klim Ciugunkin

320
0

Mobilizarea din Rusia amintește ușor de luarea la oaste cu arcanul, genial descrisă de Creangă în Amintiri din copilărie. E drept că „răcanii“ arată cam bătrâiori și nu sunt duși în cătușe la centrele de mobilizare, dar, fiți pe pace, îi cetluiește altceva, o skrepă mult mai solidă: incapacitatea de a se opune și de a lupta pentru drepturile și viața lor. Nu se opun nici cei care sunt târâți în comisariate, dar nici cei care fug acum din Rusia, căci ștersul putinii nu este o formă de rezistență la regim. Fugarii speră să fenteze aceeași putere cu care s-au mândrit mai ales atunci când aceasta umilea fix țările unde ei își caută azi adăpost.

Susține și tu presa! Abonează-te la o sursă de informare independentă. Acum e simplu, intră pe

ABONAMENT

Există ceva care îi unește, în spirit, pe toți acești ruși, atât pe cei care se lasă duși ca vitele la abatorul din Ucraina, cât și pe cei care speră să scape, ascunzându-se în Georgia, în Mongolia și în alte țări surprinzător de ospitaliere. Acest ceva e un tip de mentalitate colectivă pe care despotismul din Rusia a forjat-o timp de cel puțin două secole.

În ultimul veac al țarilor, s-a pedalat pe unicitatea și duhul osebit al rusului. Bolșevicii au fluturat steagul „omului nou“, atât de bine definit, la noi, de istoricul Octavian Țâcu în Homo Moldovanus Sovietic (Editura Arc, 2018): o ființă depersonalizată și, în același timp, atomizată, piulița perfectă, obedientă și lipsită de voință a oricărui angrenaj totalitar, fundamental antielitistă și infractoare/ criminală prin definiție, întrucât supraviețuirea într-un asemenea sistem nu e posibilă prin respectarea legilor. La rândul lui, regimul lui Putin a remorcat la sovok-ul creat de bolșevici așa-zisa „lume rusă“, îmbogățind tipologia cu groase tușe fascistoide.

Oricum ar arăta însă acest „om“ atât de „altfel“ față de restul lumii, pe care l-au plăsmuit generații diferite de lideri și propagandiști ruși, vorbim, în fond, de același personaj. Un personaj pe care eu l-aș numi, generic, Klim Ciugunkin, renumitul erou bulgakovian transformat de un medic strălucit într-un câine: un experiment, până la urmă, nereușit, întrucât creierul lui Klim triumfă asupra inimii de câine, fiind rodul unui alt experiment, și mai radical, cu urmări ireversibile. Bolșevicii nu l-au creat pe Klim Ciugunkin, ei l-au găsit, gata asamblat și perfect funcțional, pe ruinele vechiului regim. I-au băgat în cap egalitarismul și teroarea, dar, procedând astfel, nu au făcut altceva decât să pună conținuturi noi într-un tipar preexistent. Klim Ciugunkin nu trebuia remodelat, căci, mental și social, constituia deja acel substrat fertil pe care au încolțit, ulterior, toate ororile staliniste, și nu numai.

Ce îl definește cel mai pregnant pe rusul generic pe care l-a intuit atât de bine Bulgakov și în lipsa căruia nici regimul comunist, nici cel putinist nu s-ar fi putut cățăra atât de sus pe scara răului? Răspunsul îmi pare univoc: frustrarea. O frustrare care nu fusese, inițial, a lui, dar pe care el a fost condamnat să o întruchipeze și, totodată, să o compenseze. În secolul al XIX-lea a învins acea elită politică și intelectuală rusă care, conștientă de înapoierea și sălbăticia țării lor, a încercat să le echilibreze pe ambele printr-un fel de mesianism spiritual și, în același timp, politic. Pretinsa superioritate mistic-sufletească a rușilor, teoretizată confuz, dar îmbietor, de aceste elite a justificat tot ce o minte sănătoasă ar fi condamnat și respins: rușii, care erau „adevărații pravoslavnici“, aveau menirea de a mântui omenirea de falsele valori ale Occidentului eretic, „eliberând“ întâi și întâi lumea slavilor, apoi aducând din nou Roma (a treia, după numărătoarea lor) în Constantinopolul subjugat de păgâni. Dar, justificând o utopie, elitele au justificat nolens, volens și toate fărădelegile care urmau să se comită în numele ei: purtători ai unei „spiritualități aparte“ și născuți pe lume pentru fapte mărețe, rușii s-au simțit liberi să se comporte după bunul lor plac orișiunde i-a împins valul mesianic.

Un teritoriu rămânea totuși interzis acestei „libertăți“ sau, mai precis, samavolnicii: regimul în sine, care era intangibil și trebuia respectat în chip absolut. Astfel, tot ce nu se putea face acasă – reforme pentru o viață mai bună, obținerea de drepturi și libertăți civile, un trai civilizat, la urma urmei – se compensa printr-un criminal proizvol în afara țării. Constrângerile din interior nu erau contestate, ba dimpotrivă, însușite și aplicate cu o râvnă demnă de cauze mai nobile în exterior. Cu cât mai umilă era viața rușilor de zi cu zi, cu atât mai puternică trebuia să fie iluzia măreției lor colective. Cu cât erau mai sclavi acasă, cu atât mai stăpâni voiau să se simtă aiurea. Sclavul nu se gândește niciodată să scape de stăpân – el vrea să aibă sclavii lui. Sclavul poate să-și urască stăpânul, dar nu va răsturna niciodată instituția stăpânului, pentru că scopul lui este să devină stăpân. De aceea, cu cât mai liberi sunt oamenii pe care sclavul îi cucerește cu forța armelor și sub flamura lui mesianică, cu atât mai cruntă va fi reprimarea acestei libertăți. Ceilalți trebuie înrobiți și mai abitir și cine știe s-o facă mai bine dacă nu un sclav autentic?

Pe acest cadru mental, regimul comunist a montat alte lentile ideologice, schimbând numele „samoderjțului“ și promovând o altă „ortodoxie“ morală – sclavul a fost privat de ultima constrângere lăuntrică ce constituia o opreliște serioasă în calea mesianismului de astă dată internaționalist: Dumnezeu. Fără mustrarea lui Dumnezeu – destul de superstițios percepută de ruși chiar și pe vremea când țara și Sinodul erau una –, acest popor de sclavi s-a dezlănțuit cu adevărat. Istoviți de propriile lor crime și eșecuri, rușii și-au luat o pauză de un deceniu după prăbușirea URSS, dar Putin a știut cum să readucă pandemoniul la viață. Nimic nou în formula succesului putinist, căci s-a mers, în fond, pe aceeași schemă, simplă și eficientă. Nouă e numai umplutura fascistă a mesianismului, dar cum opțiunile ideologice ale momentului au fost cam limitate, era și firesc ca Moscova să apeleze la ceva ce nu încercase încă.

Azi, Putin trimite pe front o nouă armată, alcătuită din toți acești Klimi Ciugunkini. Ei ne par acum umiliți și obidiți de o cârmuire nedreaptă, căreia nu-i pasă de viața și de familiile lor și care îi trimite la o moarte dacă nu sigură, atunci foarte probabilă. Să nu exagerăm cu mila însă: să-i vedem acționând mai întâi, dar nu atât pe front, cât în spatele acestuia, în localitățile ocupate și abia după asta să tragem concluzii.

Cum zicea Ciugunkin însuși, alias Șarikov, după ce devenise șef al Subsecției de Epurare a Animalelor Vagaboande din orașul Moscova? „Miroase a muncă: ieri am răsucit fără-ncetare gâtul la o droaie de pisici“…

În cazul în care ai ajuns să citești acest text, înseamnă că subiectul reflectat te-a interesat. Săptămânalul „Gazeta de Chișinău” publică în paginile sale și pe pagina web a publicației articole ce reflectă un spectru larg de probleme, scrise profesionist și echidistant de jurnaliști cu experiență. „Gazeta de Chișinău” este unul din puținele ziare rămase pe piața mediatică care face jurnalism liber și corect. Nu-l lăsa să dispară! Contribuie și tu la menținerea unei publicații libere. Acum poți face un abonament oricând și de oriunde te-ai afla. Dacă abonezi un om drag la formatul PRINT, atunci redacția îți oferă gratuit, prin poșta electronică, formatul PDF al gazetei, în fiecare zi de vineri, la prima oră. Susține „Gazeta de Chișinău” printr-un abonament în format PRINT sau PDF.

ABONAMENT