„Muncesc neîncetat, ca un apucat… Barem o clipă de răgaz…”

Continuăm publicarea corespondenței lui Vasile Vasilache cu Marianna Lomako.

18. III. 1975

My dear…, draga mea!

Te-am visat, adică azi dimineață te-am visat!.. M-am trezit pe la orele 6 sau 6.30 și mă gândesc: trebuie să-ți scriu, și mă mai gândesc: trebuie să merg să fac sport, și mă gândesc că trebuie să-i scriu ei că sunt „prostuț” și „mă prostesc!” mai abitir, adică „mă topesc și mă tâmpesc”, – ceea ce nu e bine deloc, nu se cade nicicum. Și tot chibzuind așa în mintea mea în fel și chip, și tot amintindu-mi, și tot iscodind cu mintea câte și mai câte… am adormit pe neprins de veste… și în somn… se făcea că merg încotrova… și continui, furat de gânduri, „să scriu”, și deodată – hodoronc-tronc! – îmi răsare în cale Marica… cu ochelari… și însoțită de o pictoriță… și eu exclam: „Acu două minute mă gândeam intens și stăruitor la tine!” – iar tu râzi și zici: „Uite-mă-s, am și venit” – iar eu de ici (în sinea mea) exclam: „Dumnezeule! E ceva cumplit, nu mai putem unul fără celălalt… n-au trecut nici două zile de la despărțire și iar alergăm să ne vedem…”

Între timp… Dumneata, Maria Ivanovna? Ai întins mâna spre însoțitoare, ai luat o țigară și iar… ai început să fumezi!!! Da’ eu de ici: „Băbuie?! Ce s-a întâmplat?”. Și tu îmi răspunzi: „Bagă mâna în buzunarul meu din dreapta…” Am băgat… și dau peste un pachet întreg! Da’ de ici mai mă și îndemni… „Hai, aprinde-ți și tu!” – și atunci mă apucă așa o tristețe și amărăciune, și deodată: țac! Parcă mi-a intrat un ghimpe în inimă… Și – de durere, da-da, de durere – m-am trezit, Marianna! Îți închipui?…

… Îți este greu, sunt aproape sigur că-i așa… „Presiunea” e mare, o simt pe pielea mea… Pentru întâia oară, venind de la aeroport, orașul mi se pare străin… Ba chiar am și întrebat la un moment dat: mai circulă troleibuzul cutare pe ruta cutare? Apoi merg și simt că trebuie neapărat să dau acasă peste un militar… Mai cu seamă peste reangajatul de cumnatu-meu! Când colo – pac! – intru și dau peste Valeriu. Cu o zi în urmă sosise din… Kazahstan… Avusese o deplasare de două săptămâni și hotărâse să se abată pe acasă… În timp ce eu plecam la Koktebel, el mă petrecuse, acum – la întoarcere – iar ne întâlnim. Amândoi am și glumit: „Bieții noștri militari!..”

…Ieri, zi de luni, am lucrat toată ziua, și azi lucrez… Muncesc neîncetat, ca un apucat… Barem o clipă de răgaz… M-a sunat Andrei (m-a întrebat de ce nu i-am „raportat” sosirea! Îmi zic: „Ia te uită!.. Într-adevăr, de ce?” (La telefon însă nu-i pot spune de ce). I-am înșirat gogoși…

Valeriu își ia soția (de nevoie, desigur) la Herson… Ea insistă fiind „îmboldită de părinți”, s-a și răsuflat acest lucru… Rămân fără nepot, a cărui fotografie ți-o trimit… Uită-te cu luare-aminte la ochii lui și la sprâncene – ai să-ți dai seama că la cele cinci luni ale lui e foarte isteț. Privirea lui permanentă e asta, cea de pe fotografie! Ațintită, cercetătoare și deodată – pac!.. – de-a-ntregul, toată fața se topește într-un surâs plăcut, copilăresc.

Nevastă-mea e mândră și independentă: de 8 martie, fiica și cele două cumnate i-au dăruit un costum de crimplen de 110 ruble, iar Valeriu un postav de palton… Acum umblă fudulă, mă tot întreabă cam răutăcios: „Ei, pe când plecarea? Ziceai că pleci la Sergheevka la băi de nămol? Când? Sau iar în Crimeea?”

Iar eu… de vreme ce mă doare mâna… și într-adevăr că mă doare, aman! i-am zis că am căzut de pe… Kopet-dag și mai nu mi-am frânt gâtul, și că am fost bolnav, și că nu mai am mult și dau ortul popii… Iar jumătatea mea zice: „Păi ce, să dau comandă de sicriu, ai?… Aoleu! Ce de-a fete tinere vor rămâne nemângâiate, doamne sfinte!”. Termin, căci trebuie să mai scriu o pagină, altfel… n-o să mă simt bine sufletește.

Te pup, te pup tare! Crede-mă. V.

Rubrică susținută de Cezaria Vasilache, MNLMK