„Lustrația se face pe bază de documente, iar documentele lipsesc. Rămâne istoria orală”

Interviu cu scriitorul Vladimir Beșleagă despre „relația” sa cu KGB

– Stimate domnule Vladimir Beșleagă, credeți că e necesară la noi adoptarea legii lustrației, așa cum s-a făcut în multe state post-comuniste? Mai e posibilă aceasta?

Înainte de a vă da răspuns la această întrebare, o să vă întreb și eu dacă știți ceva din istoria serviciilor secrete de la Chișinău de după anii 90’. A încercat primul sau al doilea parlament să facă lustrație și de ce nu s-a făcut nimic până acum în această privință? Toate țările postsocialiste, toate fostele republici sovietice au făcut câte ceva. La noi nu s- făcut nimic. Știți care este cauza?

– Poate pentru că a existat mereu o forță manipulatoare care a pus bețe în roate tuturor încercărilor. Lucinschi a spus că dacă o să ne ocupăm de lustrație, vom rămâne fără intelectualitate. Plugaru, la rândul său, l-a sfătuit pe acad. Cimpoi să renunțe la intenția lui de a-și vedea dosarul de la securitate, ca să nu rămână dezamăgit de foarte mulți prieteni.

Atunci ascultați-mă. Primul parlament a fost dominat de nomenclaturiști, președinți de colhoz și secretari de partid, directori de fabrici și uzine etc. Nu s-a putut face nimic. Frontul Popular care era atunci o forță progresistă, reformatoare, a insistat mereu să se facă această lustrație sau, mai pe înțelesul tuturor, să fie deschise arhivele securității. Rezistența a fost mare pentru că la conducerea acestei instituții se aflau tot cadre vechi. Pe timpul ministrului securității, Tudor Botnaru, și el fost angajat în serviciu la ambasadele sovietice din străinătate, sub pretextul că Frontul Popular intenționează să deschidă forțat arhivele și să sechestreze toate dosarele agenților și turnătorilor, acestea au fost transportate la Tiraspol sau la Moscova.

În 2010, când președinte interimar al Republicii Moldova a devenit Mihai Ghimpu, a fost constituită o comisie specială pentru examinarea acestor probleme. În calitate de membru al acestei comisii, am făcut o listă de 101 scriitori despre care, având, poate, unele bănuieli, am vrut să aflu precis dacă au colaborat cu securitatea. Mi-au fost însă prezentate doar șapte dosare – dosarele lui Costenco, Malai, Doibani și alții, despre care scrisese și Alexandru Donos în „Literatura și Arta”. Erau, de fapt, dosarele celor care au suferit de pe urma KGB-ului, nu ale celor care au colaborat…

– Ați încercat să dați cumva de dosarul Dumneavoastră?

Am încercat, dar, bineînțeles, nu am putut da nici de dosarul meu, chiar dacă eram deputat în primul parlament și l-am solicitat domnului Plugaru, ministru al securității naționale. Adjunctul său, Valentin Dediu, ne-a luat atunci pe toți membrii comisiei la arhivele securității și ne-a arătat rafturile goale. „Iată aici au fost toate documentele care vă interesează, dar au fost duse la Tiraspol sau la Moscova”, ne-a spus acesta.

Din câte știu eu, Plugaru s-a dus la Tiraspol și i-a cerut lui Smirnov să restituie dosarele, dar a fost tratat cu refuz. „Dacă veți da publicității listele cu colaboratorii de la Chișinău, voi veni personal la Tiraspol și am să vă împușc cu mâna mea”, i-ar fi spus atunci Plugaru lui Smirnov.

Aș vrea să vă ofer totuși un detaliu foarte important. Mi s-a pus la dispoziție încă un dosar, conținând o singură foaie. Era dosarul lui A. B. în care scria că în 1956 s-a întors din România și… cam atât. M-am întâlnit cu el și i-am spus că i-am citit dosarul de la securitate. A tresărit și chiar s-a schimbat la față. L-am liniștit spunându-i că dosarul său conținea o singură foaie – cu informația despre care v-am vorbit deja.

– Ce credeți despre plecarea lui Plugaru la Tiraspol – intrând în posesia dosarelor, le-ar fi făcut publice sau le-ar fi dosit și mai bine?

Există o lege a securității. Eu nu o cunosc, dar cred că a fost de datoria sa să ceară aducerea lor la Chișinău. Altceva e că nu se știe dacă vor fi restituite vreodată.

– O tentativă de inițiere a unei campanii de lustrație s-a făcut acum vreo 15 ani și la ziarul „Jurnal de Chișinău”, unde am lucrat. După ce am publicat interviuri cu câteva persoane publice, l-am rugat și pe scriitorul pomenit de Dvs. să răspundă la întrebările anchetei noastre, dar a fost foarte reticent, vădit deranjat, și n-a acceptat…

A.B. a cunoscut crimele KGB-ului din interior. După căderea regimului a scris câteva cărți în care reflectă tot ce știa el și ce înseamnă să fii colaborator al securității. În una din ele scrie ce înseamnă să semnezi pentru colaborarea cu serviciile secrete. După ce semnezi, ai dreptul de a face orice, iar dacă divulgi anumite secrete vei fi supus oprobriului public. Dacă vei divulga secrete mari, importante, vei fi, desigur, anihilat. Iată care poate fi rezultatul colaborării cu securitatea!

– Domnule Beșleagă, Dumneavoastră fiind din Transnistria, de unde se recrutau cele mai multe cadre de conducere, ați fost vreodată invitat la KGB pentru a vi se propune colaborare, pentru a face o delațiune, a turna un coleg etc.?

Bănuiam eu că o să-mi adresați această întrebare și o să vă răspund scurt pe doi. Niciodată nu am fost invitat să mi se propună să devin colaborator sau informator din anumite motive. Încă din școală am fost elev fruntaș. Când am venit la Chișinău, poate că ar fi încercat să mă racoleze, dar nu au făcut-o pentru că, am înțeles eu, erau solicitați cei vulnerabili, cu date compromițătoare. Or, eu nu am avut asemenea date, eram „nepot de chiabur”, bunelul meu fiind deportat. Tatăl meu, după ce am fost înscris la facultate, a fost condamnat de regim la 20 de ani de pușcărie. Deci datele mele biografice, evident, nu se pretau necesităților.

Pe de altă parte, vreau să vă spun că, după anihilarea rezistenței Arcașilor lui Ștefan, a lui Filimon Bodiul și a altora, securitatea statului nu mai era amenințată de nimeni și de nimic. Singura preocupare a securității în RSSM rămânea lupta cu românismul și naționalismul românesc. Bodiul însuși în una din cuvântările sale s-a trădat spunând că dacă naționalismul moldovenesc mai poate fi tolerat, cel românesc trebuie să fie ars cu fierul roșu…

– Și academicianul Mihai Cimpoi s-a referit în interviul recent pentru GAZETĂ la cele două feluri de naționalism. Dumneavoastră nu ați fost suspectat de naționalism?

Cred că am fost suspectat și iată de ce. Am vrut să fac o teză de doctor pe baza operei literare a lui Liviu Rebreanu, conducător științific fiindu-mi Vasile Coroban. Am avut nevoie să plec în România pentru a mă documenta, însă nu mi s-a permis.

O altă istorie neplăcută este cea de la revista „Chipăruș”, unde am fost angajat. În 1959, când se împlineau 600 de ani de la constituirea Statului Moldovenesc, am fost învinuit că am dansat Hora Unirii la gară împreună cu alți tineri, care au fost exmatriculați de la facultate sau, fiind deja angajați, dați afară din serviciu. Chiar dacă s-a găsit cineva care a adus dovezi că nu mă aflam atunci în oraș, răspunsul lor a fost prompt: „Da, dar el este ideologul lor!”. Deci cam astfel figuram eu în dosarul de la securitate. Dacă l-aș fi citit vreodată, cred că multe lucruri mi-ar fi fost mai clare.

– Dar șantajat de securitate ați fost vreodată?

Șantajat nu am fost, dar am fost concediat. La plenara din 12 octombrie 1959, am fost scos în prăjină, alături de Coroban și Cărare. Pe urmă, mi s-a tăiat o carte, „Viața și moartea nefericitului Filimon”, executori fiind Haralambie Corbu și Emilian Bucov. Devenisem șomer, nu aveam nici casă, nici masă, eram pur și simplu blocat!

Am fost dat afară de la doctorantură din Universitate. În timpul doctoranturii eram deja căsătorit, aveam și un copil și m-am dus la rectorul Cepurnov să-mi dea o cameră. Acesta a râs de mine și mi-a spus: „Dacă nu ai unde trăi, de ce te-ai căsătorit?”.

Pe urmă m-a recomandat cineva și am lucrat la Academie… tocmai două luni și ceva, de la 1 ianuarie până la 8 martie 1960. Sărbătoream Ziua femeilor în cabinetul lui Coroban și a venit cineva care mi-a spus că mă cheamă prezidentul, Iachim Sergheevici Grosu. Acesta mi-a spus că trebuie să scriu cerere de eliberare pentru că nu știa atunci când mă primise la lucru că sunt naționalist.

– În timp ce dumneavoastră și alții ca dumneavoastră erau persecutați și sufereau atât de mult, unor colegi le mergea foarte bine.

Mulți o duceau foarte bine pentru că făceau ceea ce li se cerea, respectau rigorile impuse. În al doilea rând, dacă e să vorbim de scriitori, se scria pe tema zilei. Se scria despre „succesele” socialismului, precum ar fi marile complexe de vaci și porci, și se editau cu astfel de materiale cărți. Prima mea carte, „Zbor frânt”, a avut norocul să apară într-o perioadă mai fastă. Cartea mea „Acasă”, având la început titlul „Nepotul”, a fost cenzurată în 1973. Au scos pagini, multe pagini, unde vorbeam despre foamete și deportări, lipsind-o de esență…

– În lipsa dosarelor, mai bănuiți totuși pe cineva din Uniunea Scriitorilor de colaborarea cu KGB-ul?

A.B. a recunoscut deschis acest lucru. Era redactor la „Chipăruș” când numărul revistei din august 1959 a fost declarat antisovietic și antirusesc. În loc să fie dat afară ca și noi, între care și Petru Zadnipru, care lipsea atunci fiind în concediu, a fost promovat și avansat în funcția de redactor-șef la „Tinerimea Moldovei”. Nu-l condamn și cred că a avut un destin tragic, fiind nevoit să colaboreze cu securitatea pentru a-și proteja părinții. Părinții i-au fost, ca și el, repatriați, fiind mai întâi băgați în Centrul de repatriere. Bineînțeles că a dat acceptul de colaborare, altfel părinții, dar și el, ar fi fost trimiși direct în Siberia.

V.T. a fost luat după absolvirea școlii și dus la o școală a KGB-ului. Era băiat bun de altfel, talentat. Ș.H., de asemenea, a colaborat cu securitatea. La cei șase sute de ani ai Statului Moldovenesc, care coincideau cu cei o sută de ani de la Unirea din 1859, Petru Cărare și alții au pregătit o invitație în care, cu mult umor, scriau că cei invitați urmează să vină „fără neveste și fără arme”. V. T. și Ș. H. au raportat la centrala lor și sărbătorirea ce trebuia să aibă loc la subsolul cinematografului „Patria”, unde dădea pe timpuri concerte un ansamblu folcloric de țigani, a fost mutată undeva la gară. S-a întâmplat ca tot atunci să plece de la gară la Moscova, la studii de regie și actorie, echipa de studenți în frunte cu Ion Ungureanu. Și ei au dansat „Hora Unirii”, iar, după ce au plecat la studii, a mers cineva la Moscova cerând să fie pedepsiți. Norocul lor a fost că nimeni nu l-a luat în serios pe trimisul Chișinăului.

După evenimentul de la gară, Petru Cărare, Gheorghe Vodă și Vlad Ioviță au depus flori la monumentul lui Ștefan cel Mare. Erau așteptați, monumentul fiind aproape că încercuit. Rămăsese nepăzită porțiunea din spate, dinspre parc, și, așa cum zicea Cărare, cei trei „s-au șupurit” și au reușit să depună flori la monument.

– Puteți să ne spuneți ceva despre „lista Șandrovschi” în care sunteți menționat și Dumneavoastră?

Șandrovschi a fost un funcționar sovietic la un oarecare minister. În lista sa au fost incluși unii oameni, „dușmani ai puterii sovietice”, „naționaliști” care prezentau pericol pentru puterea sovietică, urmând să fie deportați, întemnițați sau chiar exterminați. Nu se știe cum a putut deveni o listă de colaboratori ai securității!

– Credeți că e treaba KGB-ului această listă sau au făcut-o anumiți oameni pentru a lovi tot în cei care au avut de suferit?

Am fost deputat în primul parlament și trebuie să vă spun că vreo sută treizeci de deputați erau de-ai noștri, adică patrioți. Ceilalți, vreo două sute erau agrarieni. Aceștia din urmă ne-au suportat cu imnul, cu tricolorul, dar când au văzut că vrem să trecem la lucruri mai serioase, cum ar fi Unirea cu Țara, au început să spună că parlamentul este ineficient și trebuie dizolvat. L-au găsit pe Nicolae Andronic care a început să strângă imediat semnături pentru autodizolvare. Parlamentul, de fapt, nu mai funcționa și atunci și-au dat demisia Moșanu, Nedelciuc, Matei și Hadârcă.

Aș vrea să vă spun că Andronic avea un frate la securitate, care îi transmitea ordinele, probabil. Tot așa și Șandrovschi putea avea vreun „frate” de care asculta și îi îndeplinea dispozițiile.

– L-ați cunoscut totuși pe acest Șandrovschi?

L-am văzut odată la o conferință republicană unde s-a vorbit doar în limba rusă. Pentru a se crea impresia că și moldovenii sunt băgați în seamă și nu lipsesc de la importantul eveniment, i s-a dat cuvântul unui activist de pe la Hâncești care a vorbit „moldovenește”. Șandrovschi, care era un fel de moderator, l-a luat în râs pe bietul activist, adresându-se șefilor mai mari din prezidiu: „Nu kak vam ponravilsea moi maldavancik?”. A fost o atitudine batjocoritoare față de băștinași, care atitudine mai persistă și în prezent din partea alolingvilor.

– Ați fost cu Iurie Roșca în Frontul Popular. Nu i-ați observat „plămânul rusesc”?

Am avut vreo șase foi cu biografia lui Roșca, dar nu știu unde au dispărut. Tatăl său a fost secretar de partid într-un sat din Telenești și, fiind detestat de oamenii locului, a părăsit localitatea. Roșca și-a început activitatea cu probleme serioase, mai ales cu apărarea drepturilor celor deportați. Nu știu cât de serioase i-au fost și intențiile, dar știu că alegerea lui Cebrikov, venit de la Moscova, a căzut pe Roșca și pe grupul său. Eram pe atunci director la Muzeul de Literatură de la USM când ni s-a cerut direct de la primul secretar Grosu să le oferim două camere la parter din puținele de care dispunea muzeul. La început erau constituiți într-o mișcare de susținere a „perestroikăi”, pe urmă au devenit Frontul Popular. Roșca a fost cel care a deturnat mișcarea de eliberare națională reducând-o la „limbă și alfabet”. A avut mari finanțări din SUA și din alte țări, iar când i s-a spus că va trebui să dea seama de cheltuieli, le-a spus celor nemulțumiți să-și facă mișcarea lor. Aceștia, se știe, au părăsit frontul, iar Roșca și-a făcut mendrele mai departe.

– Într-o bibliografie a dumneavoastră am dat de un titlu de carte: „Patria mea e Uniunea Sovietică”. Cum comentați?

De fapt, se numea „Patria Sovietică”. Cu securitatea nu are vreo legătură. La editura „Lumina” lucrau Vangheli și Esinencu. Li se cerea să scrie, să caute autori care să prezinte pentru editare cărți patriotice pentru copii. Vreo șase luni m-au rugat. M-am gândit că Esinencu are patru copii, m-am gândit și la Vangheli, nu doream să aibă niciunul probleme și am scris o carte din… șase versuri:

„Am întrebat pasărea: – Spune-mi cât de mare este Patria Sovietică?/ – De aici și până nu mai vezi cu ochii, iar eu acolo nu am ajuns. Am întrebat avionul și el mi-a răspuns: – Am zburat, am tot zburat, dar până la capătul ei n-am ajuns. Am întrebat sputnicul și el mi-a răspuns: Până la lună, până la stele, iar oamenii din țara mea trăiesc toți ca frații”. Ceva de felul ăsta, pentru că nu o mai țin minte în întregime. Mi-au editat un cărțoi colorat mai mult în roșu din șase versuri care cred că a costat mulți bani.

Tot la insistența de vreun an a unor editori, am scris și despre o carte a lui Leonid Brejnev („Malaia Zemlea”), o pagină doar. Și despre „Călin de la Crasna” a lui Vasile Stati am scris, că m-au tot pisat cu rugămințile…

– În concluzie, în anul 2022, are sorți de izbândă o campanie pentru lustrație în Republica Moldova?

Lustrația se face pe bază de documente, iar documentele lipsesc. La București, de exemplu, există mii și mii de dosare care pot fi studiate, la noi însă au dispărut.

– Spuneați mai înainte despre intenția lui Plugaru de a restitui dosarele. De ce nimeni dintre conducătorii noștri de până acum nu au avut o asemenea inițiativă?

Nu au avut niciun interes. Declarația lui Lucinschi că dacă am deschide dosarele, am rămâne fără intelectualitate este un fals, o minciună sfruntată! Nu toți au colaborat. Au mai scris unii scriitori cărți conformiste și colaboraționiste, dar este o altă treabă.

Dacă revenim la problema lustrației, vă repet că fără documente mare lucru nu putem face. Rămâne istoria orală, de unde mai putem afla câte ceva, iar unii, cât mai au timp, ar mai putea să spună adevărul, chiar dacă le-ar face rău la imagine.

– Vă mulțumim pentru interviu!

Interviu realizat de Gheorghe Bâlici și Rodica Mahu