Drang nach Westen sau cum își mobilizează colosul picioarele de lut

Mărturisesc că aveam de gând să scriu despre recentele derapaje ale unor politicieni din România: despre Klaus Iohannis, care l-a decorat pe fostul mop de sufragerie al lui Plahotniuc cu ordinul „Steaua României“ și despre Andrei Marga, fost ministru de externe și ex-președinte al ICR, care a îndemnat Ucraina să cedeze teritorii către țările vecine. Ignoranța lui Iohannis (sigur, KWI nu e primul și nici ultimul președinte român care habar nu are de RM, dar să faci un asemenea serviciu PSD-ului fără o minimă documentare prealabilă?) și elucubrațiile lui Marga, care, la vremea lui, a reușit performanța de a sabota și submina cam tot ce a dirijat, de la Universitatea din Cluj la Institutul Cultural Român, pălesc însă puternic față de ultima declarație a lui Putin din 21 septembrie. De aceea, voi lăsa României ce-i a României, oprindu-mă, de nevoie, asupra cezarului moscovit.

În dimineața zilei de miercuri, Putin a ordonat mobilizarea parțială și organizarea de referendumuri pe teritoriile „eliberate“, reiterând, totodată, că amenințarea lui nucleară „nu este un bluf“. Unii au ironizat deja pe seama mobilizării parțiale – o contradicție în termeni, în fond, cum e, de altfel, întreaga Rusie putinistă –, deși cele mai mari dubii le ridică procesul însuși de mobilizare și de dotare a rezerviștilor de către o administrație care și-a demonstrat deja totala ei incompetență în această privință. Alții sunt ferm convinși că așa-zisele referendumuri și anexarea subsecventă de teritorii ucrainene sunt cadourile jalnice și disperate pe care Putin și le face de ziua lui – măcar așa, dacă nu și-a putut pune întreaga Ucraină pe tort. În același timp, majoritatea comentatorilor cred că sprijinul Occidentului nu se va diminua sub presiunea noului/ vechiului șantaj nuclear și că războiul va continua ca și până acum – evident, cu condiția ca SUA și UE să livreze și mai mult armament, dat fiind sporul sensibil de efective rusești.

Părerea mea este că trebuie să ne pregătim, mental, pentru ce este mai rău. Și acest rău nu ține neapărat de un eventual succes al mobilizării. Firește, chiar și zece-douăzeci de mii de soldați ruși în plus, oricât de sumar instruiți, vor prezenta o mare problemă pentru ucraineni; ce să mai vorbim de câteva sute de mii? Cu toate acestea, o bună dotare cu artilerie de câmp, cu lansatoare de rachete, cu tancuri și aviație (vesticii nu mai au nicio justificare pentru amânarea livrărilor de acest gen după deshumările de la Izium și declarația din 21 septembrie) ar putea echilibra situația de pe front și crea condiții pentru noi victorii ale ZSU, indiferent de dimensiunile viitoarei armate inamice. Căci aceasta din urmă nu va fi nici mai echipată și nici mai pregătită decât cea care a luptat în Ucraina în primele luni de război și care era alcătuită, în mare, din profesioniști.

Răul nu trebuie asociat obligatoriu nici cu riscul unui atac nuclear. Bineînțeles, acesta nu poate fi exclus cu desăvârșire. Dar războiul atomic este o primejdie care ne amenință nu de ieri, de azi, nici măcar din 24 februarie a.c., ci chiar din clipa în care Putin și gangsterii lui kaghebiști au pus mâna pe putere la Kremlin – atâta doar că restul lumii a conștientizat prea târziu cum stă treaba. Era și logic să presupunem că o bandă de criminali care posedă bomba atomică reprezintă un pericol global, dar câți dintre noi l-au sesizat încă de pe atunci, de la începutul anilor 2000? (Scenarii sugestive ni le avansase chiar Hollywoodul, dar în deceniile din urmă am ajuns să procedăm mai degrabă ca fanii universului Marvel, îndepărtând progresiv ficțiunea de realitate. Pe când ficțiunea bună e întotdeauna despre realitate.)

Altfel spus, e inutil să ne mai temem acum de bomba atomică. Trebuia să o facem ceva mai demult, căci la etapa actuală frica de apocalipsa nucleară e ca frica de meteorit sau de potop: butonul roșu a devenit o stihie a naturii. A unei naturi barbare și diavolești, dar la fel de incontrolabile ca și seismele sau uraganele. Totuși, această „natură“ încă mai ține să-l salveze pe Medvedciuk în schimbul dușmanilor de moarte „naziști“, iar asta, laolaltă cu palatul din Ghelendjik, al cărui confort este net superior celui din buncărul uralic, încă ne mai insuflă speranța că, în loteria nucleară, gangsterii din Kremlin nu vor trage lozul „câștigător“.

Și dacă răul cel mai mare nu ține nici de agravarea (iminentă și inevitabilă, pentru ucraineni) a situației de pe front odată cu năvala rezerviștilor și nici de războiul atomic, care se află încă în stadiul de ipoteză, atunci de unde ar trebui să-l așteptăm? După mine, cel mai prost scenariu în noile împrejurări este legat de imprevizibilitatea reacției societății ruse la urmările mobilizării: nu cred că rușii se vor opune în masă acum, dar consider că măcelul de pe front ar putea avea efecte nebănuite asupra stării lor de spirit. Îmi doresc din tot sufletul să fie proteste și chiar revoluție, dar nu mi-i pot închipui pe cetățenii FR capabili de o ripostă à la Maidan. De smută postbelică însă, da, mi-i închipui. O smută irațională, furioasă, nemiloasă, care ar putea împroșca cu mizerie totul împrejur. Sute de ani de sclavie, de umilință, de exterminare a genofondului sănătos, de șvonderovism și cel puțin un secol de existență în afara moralei creștine și chiar a celei seculare nu au cum să transforme carnea de tun în societate civilă. Himera compensatorie a măreției imperiale și a statului canibal, dar puternic, nu mai funcționează, desigur, la aceleași turații ca la începutul războiului, dar mecanismul obedienței pare mai uns ca niciodată.

Va trebui să se întâmple, din păcate, și tragedia pe care o va aduce cu sine mobilizarea, pentru ca oamenii să accepte ideea că situația e gravă de tot. Mă tem însă că această idee va lua alte forme decât revoluția, adică schimbarea radicală de regim – singura posibilitate de ieșire din impas pentru Rusia. Printre aceste forme, cea mai la suprafață mi se pare fuga în masă, care va exporta peste tot nu doar disperarea unui popor terifiat de moartea fizică, ci și mentalitatea acestuia, xenofobă și autosuficientă, ideile și principiile de viață păguboase și mai ales disprețul față de tot ce nu-i seamănă. Dar se pot întâmpla și alte lucruri, mult mai teribile. La cât rău a acumulat, în timp, societatea rusă, dată fiind acea moștenire criminală pe care nu și-a asumat-o cu adevărat niciodată, este greu de imaginat ce va urma după explozia acestei societăți. Destrămarea violentă fiind o certitudine, căci răul nu mai poate fi conținut în interior: el se revarsă în afară, azi sub forma puhoaielor de oști, iar mâine, cine știe? Vorbim, la urma urmei, de o țară bolnavă, populată de circa 140 de milioane de oameni fără repere morale, debusolați și frustrați, măcinați de stări conflictuale și atitudini contradictorii, cu spiritul inflamat și, totodată, traumatizat de război, al căror stat e pe punctul de a se prăbuși așa cum se prăbușesc toate construcțiile uriașe, vechi și măcinate de timp: cu mult zgomot, acoperind sub ruine nu doar propriul lui popor, ci și tot ce îl înconjoară. Să nu uităm, colosul nu-și ține picioarele doar pe teritoriul patriei sale!

Fiind poate cea mai conștientă de atare riscuri, Ucraina va face în continuare tot ce-i stă în puteri ca să grăbească prăbușirea imperiului, chiar dacă aceasta s-ar putea adeveri la fel de periculoasă pentru ea ca și războiul propriu-zis. Occidentul, la rândul său, e capabil să limiteze efectele în timp și în spațiu ale dezastrului, dar pentru asta ar trebui să aibă curajul de a izola și mai ferm Rusia de restul lumii. În regim de maximă urgență, căci mâine ar putea fi târziu. Ucraina va fi în stare să reziste seismului provocat de mobilizare, dar nu va putea opri tsunamiul pe care îl va declanșa în Rusia unda unui nou eșec putinist. Un val uriaș de moloz care ar fi bine să se întoarcă exact în locul de unde a pornit. Spre veșnica pomenire și învățătură.