„Mihai Cimpoi, omul-destin” – expoziție jubiliară la MNLMK (prezentare scriptică)

Mereu se afirmă că totul se află prin comparație. Ca orice afirmație, însă, rămâne loc și pentru interpretări și completări indispensabile lărgirii ariei de cunoaștere. Un exemplu în acest sens este și expoziția jubiliară „Mihai Cimpoi, Omul-Destin”, dedicată sărbătoririi celor 80 de ani de la nașterea lui Mihai Cimpoi, om de cultură, critic și istoric literar, deschisă pe data de 6 septembrie a.c. în incinta Muzeului Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”.

Deși ar părea un lucru legat de domeniul abstractului, destinul își are componente recognoscibile, două părți ale căruia în speță pot fi definite cronologic și bibliografic. Respectând sistemul cronologic și aplicându-l totodată pe cel bibliografic, realizatorii expoziției au ajuns pe parcurs la configurarea unui concept comun – biobibliografic. Astfel, s-a creat o imagine completă și comprehensibilă a existenței/rezistenței prin spirit a omului de cultură Mihai Cimpoi (aici se impune să amintim de anul 1974, când i s-a luat temporar semnătura – n.n.).

Începând de la primele două vitrine cu piese de muzeu expuse orizontal, putem vedea fotografii originale din anii de copilărie sau adolescență, unde potențialul vizitator va trebui să facă un efort pentru a-l recunoaște pe protagonistul expoziției. Pas cu pas, vom afla momente din viața personală, surprinse împreună fiind cu prietenii din copilărie sau dialogând cu colegii de breaslă. Două scrisori din corespondența cu sora sa Vera și un întreg grupaj de diverse depeșe inedite completează o perioadă ferventă din viața adolescentului Mihai Cimpoi. Pe peretele lateral, deasupra celor două vitrine, sunt expuse cinci portrete – fotografii originale imprimate pe hârtie – ce reprezintă tot atâtea perioade ale vieții sale, parte din ele fiind preluate din arhiva personală a regretatului fotograf Nicolae Răileanu…

Respectând conceptul biobibliografic, expoziția continuă cu șirul a zece vitrine, opt dintre care sunt poziționate două câte două, întredeschise în formă de carte. Prima dintre ele îi reprezintă debutul în critica literară – cartea „Mirajul copilăriei” (1968). Saltul de la biografic la bibliografic se face sub o formă firească, completând drumul afirmării cu debutul în presa periodică, manuscrise inedite și cărți de referință. De la „Focul sacru” (1975) la „Narcis și Hyperion” (edițiile din 1979 și, respectiv, 1986), trecând apoi la volumul „Întoarcere la izvoare” (1985), toate pot fi considerate trepte de evoluție în critica literară a vremii.

Un set de diplome primite la diverse manifestări naționale și internaționale, puse într-o vitrină separată, justifică pe drept instalarea unui tron improvizat – ca element ludico-simbolic – ticsit de volume scrise sau prefațate de Mihai Cimpoi.

În continuare, expuse pe vitrinele următoare, două cărți de referință – „Căderea în sus a Luceafărului” (1993) sau „Esența temeiului” (2013) – dau titlul altor perioade importante din activitatea sa. Urmează apoi acea antologică lucrare „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia” (toate cele patru ediții), ce stăpânește solitar o vitrină flancată de câteva șarje, în majoritatea lor semnate de Glebus Sainciuc. Spre raftul cu manuscrisul original al lucrării „O istorie deschisă…” duc, ieșind din corpul unei mașini de dactilografiat de epocă, un șir de pagini prinse de tavan și aplicate pe sol, reconstituind în mod metaforic travaliul autorului asupra acestui vast și complex volum.

Se impune să remarcăm că la această expoziție jubiliară toate materialele fac parte din arhiva și biblioteca MNLMK. S-a pus accent pe fotografii, manuscrise și articole publicate în presa periodică, în prim-plan stând cărțile sale, evocatoare ale marilor scriitori ai literaturii române (Lucian Blaga, George Bacovia, Grigore Vieru ș.a.). Peste toate domină, însă, vocația de eminescolog a criticului. Volumul „Mihai Eminescu. Dicționar Enciclopedic” (2012) și „Mihai Cimpoi. Destin întru cultură” (2012) tronează corpul ultimelor vitrine, după care privirea ni se va îndrepta instinctiv spre Marele portret – la propriu și la figurat – realizat de Iurie Platon și intitulat în mod sugestiv „Cumpăna cu două ciuturi” (2002). Titlul exprimă legătura temeinică dintre propriul destin cu opera eminesciană. Multiplele vase comunicante existente între ele demonstrează un parcurs extraordinar al omagiatului nostru.

Andrei LANGA, MNLMK